Descriere

Dacă istoriografia muzicala este unanimă în a apre­cia că Johann Sebastian Bach a încheiat şi a încoronat epoca stilului baroc, ea admite totodată că doi dintre predecesorii săi, italienii Arcangelo Corelli (1653—1713) şi Antonio Vivaldi (1678 ?—1741) au jucat un rol hotărîtor în definirea trăsăturilor ce caracterizează acest stil. Corelli este cel care, pornind de la o serie de elemente aflate în germene în muzica instrumentală barocă, le-a concentrat şi sistematizat, creînd lucrări în care forma şi conţinutul se îmbină într-o unitate organică deplină. Vivaldi, pe de altă parte, a ridicat stilul barocului pe o treaptă şi mai înaltă, folosind un limbaj simplu, direct, dar de o somptuozitate sonoră necunoscută pînâ la el şi mai ales de o omogenitate formală desăvîrştă. Reu­nirea unor opusuri ale celor doi compozitori pe acest disc oferă o imagine sugestivă a nivelului atins de mu­zica barocului italian în două etape fundamentale ale dezvoltării sale.

Arcangelo Corelli a urmat studii muzicale la Acade­mia filarmonică din Bologna, stabilindu-se apoi, în 1681, definitiv la Roma. -Ca urmare a intensei sale activităţi¹ în domenii muzicale variate (compozitor, violonist, dirijor), el a fost admis în 1706 ca membru al Academiei „degli Arcadi”, o reuniune de personalităţi marcante ale artei şi literaturii romane a epocii. Creaţia sa se limitează la domeniul muzicii instrumentale — în ciuda marelui interes stirnit în acea vreme de genul operei —, mai ales din cauza predilecţiei sale pentru vioară (era unul din cei mai reputaţi violonişti ai timpului), încă de la debutul activităţii sale creatoare Corelli şi-a propus să compună un număr de 72 de lucrări grupate în şase culegeri a cîte 12 piese fiecare. Pentru început, a dat la iveală patru cicluri de Sonote ,a tre” (pentru două viori şi bas con­tinuu), apărute succesiv în 1681, 1685, 1689 şi 1694.

A urmat, în 1700, grupul de 12 Sonate de vioară op. 5 (cu-prinzînd, între altele, celebrele variaţiuni „La follia”), pen­tru ca sinteza finală a operei sale să fie cuprinsă în cele 12 Concerti grossi op. 6 scrise în 1712, dar editate abia în 1714, după moartea compozitorului. Planul său de creaţie a fost astfel îndeplinit în totalitate potrivit pre­vederilor sale.

Cele 12 Concerti grossi — dintre care discul de faţă prezintă al 3-1ea în do minor şi al 8-lea în sol minor — sînt concepute pentru un grup solistic cuprinzind două viori şi un violoncel (aşa-numitul „concertino”) şi un an­samblu de instrumente de coarde (denumit „tutti” sau , ripieno”). între cele ‘două grupuri există un permanent dialog, cu posibilităţi expresive specifice. Număru-l de părţi constitutive ale Concertelor variază — de la o lucrare la alta — între minimum patru şi maximum opt.

Printre cele mai renumite Concerti grossi ale ciclului se număra cele două reunite pe acest disc. Astfel, unii comentatori apreciază că în Concertul nr. 3 în do minor există o forţă de expresie şi un patetism care prevestesc Simfonia a V-a de Beethoven. Cît despre Concertul nr. 8 în sol minor, el este considerat un model desăvîrşit al genului, datorită echilibrului său exemplar dintre formă şi expresie. Ultima parte a lucrării, Pastorala — inspirată din melodiile populare ale flautiştilor şi cimpoierilor ita­lieni — este pe bună dreptate privită ca o pagină de culme a creaţiei lui Corelli ca urmare a îmbinării pe un plan superior de măiestrie artistică a unei linii melodice simple cu o tratare instrumentală de un colorit poetic cuceritor.

Antonio Vivaldi s-a născut la Veneţia, unde a pe­trecut cea mai mare parte a vieţii sale în calitate de violonist şi compozitor, activînd cu deosebire în cadrul conservatorului pentru fete „Ospedale della Pietâ”. Crea­ţia sa este impresionantă, ridicîndu-se la 554 de lucrări (identificate pînă în prezent) — din care 456 de concerte, 23 de sinfonii, 75 de sonate — numai pentru diferite an­sambluri instrumentale sau instrumente solistice. La acestea se adaugă peste 50 de opere, precum şi oratorii, cantate, motete, coru-ri, piese pentru voce şi orchestră etc. Ca şi Corelli, Vivaldi şi-a grupat multe lucrări instru­mentale în cicluri de cîte 12 piese, atribuind unora dintre ele anumite titluri: ,L’estro armonico” op. 3, „La stra-vaganza” op. 4 „II cimento dell’armonia e dell’invenzione” op. 8 (din care fac parte şi celebrele patru concerte de vioară „Anotimpurile”), „La cetra” op. 9, „II pastor fido'” op. 13 etc.

Cele două lucrări reunite pe discul de faţă poartă în original denumirea „sinfonia”. Ele nu trebuie confundate cu ceea ce se înţelege în mod curent prin termenul de „simfonie”, în accepţiunea clasică a cuvîntului. La Vi­valdi „sinfonia” reprezenta o formă echivalentă cu aceea a uverturii din vremea sa, în care se succedau trei părţi în ordinea: repede — lent — repede. Cu toate acestea, în „sinfoniile” lui Vivaldi apar în germene anumite ele­mente care aveau să fie ulterior adoptate, într-o formă dezvoltată şi amplificată, de creatorii simfoniei clasice.

Orchestra de cameră fără dirijor a Filarmonicii Naţio­nale din Varşovia a fost întemeiată din iniţiativa concert-maestrului Karol Teutsch în anul 1962. Primele apariţii în public, în martie 1963, i-au adus şi primele succese în Polonia, ca şi în străinătate, jn decursul anilor, formaţia a întreprins turnee de concerte în Anglia, Austria, Canada, Cehoslovacia, Columbia, Costa Rica, Elveţia, Franţa, R. D. Germană, R. F. a Germaniei, Italia, Libia, Mexic, Panama, Siria, S.U.A. şi U.R.S.S. realizînd totodată şi numeroase în­registrări pentru radio şi disc. Printre festivalurile la care a participat se numără cea de-a 19-a Olimpiadă culturală din Mexic şi cel de-al 14-lea festival internaţional din Baalbeck (Liban), unde a concertat alături de renumitul flautist francez Jean-Pierre Rampal.

Stimulaţi de remarcabilele realizări ale formaţiei, o seamă de compozitori polonezi i-au dedicat lucrări spe­ciale, care au îmbogăţit repertoriul acestui colectiv de înaltă specializare în domeniul muzicii orchestrale de ca­meră baroce şi contemporane.

EDGAR ELIAN