Descriere

Geniul lui Johann Sebastian Bach s-a manifestat deopotrivă în lucrări vocal-simfonice (cantate, oratorii, pasiuni, missa în si minor), ca și în creații pur instrumentale (muzică de cameră și orchestrală). Majoritatea acestora din urmă au fost scrise în prima jumătate a vieții sale, în perioadele de la Weimar și Kothen (1708— 1723). în această categorie se numără și primele două din cele patru suite pentru orchestră. Datînd aproximativ din anul 1721, aceste două suite continuă tradiția vechilor creații ale lui Lully. Ele debutează cu o uvertură franceză tripartită — alcătuită din două secțiuni „Grave”, separate de o mișcare fugată —, după care urmează un șir de dansuri de epocă (menuet, gavotă, bourree, sarabande, rondeau etc.). Or¬chestra este alcătuită din viori, viole și clavecin, cărora li se adaugă cîteva instrumente de suflat din lemn (oboi, fagot, flaut).

În 1723, Bach se instalează la Leipzig în calitate de cantor al bisericii Sf. Toma, post pe care-l va ocupa pînă la moartea sa (1750). în această ultimă perioadă a vieții sale — în care de sub pana compozitorului au ieșit marile creații vocal-simfonice, volumul al II-lea al ,.Clavecinului bine temperat” și cele două încununări ale artei contrapunctice, „Ofranda muzicală” și „Arta fugii” —, Bach a avut, pe lîngă satisfacția realizării unor asemenea capodopere, nemulțumirea de a trebui să suporte ingerințele autorității bisericești, ale cărei imixtiuni în activitatea sa îi produceau mari neajunsuri. Nimic mai firesc ca, în aceste condiții, compozitorul să fi acceptat cu entuziasm propunerea, ce i s-a făcut în 1729, de a prelua conducerea asociației studențești ,,Collegium musicum”, care organiza cu regularitate concerte publice. Activînd ca dirijor și interpret în cadrul acestei asociații — din care s-a dezvoltat ulterior cunoscuta instituție de concerte „Gewandhaus” —, Bach a creat o seama de lucrări speciale destinate manifestărilor muzicale ale studenților. Printre acestea se număra multe din cantatele sale profane, cîteva concerte instru¬mentale si suitele de orchestră nr. 3 și 4, reunite pe acest disc.

Intitulate la început, ca șl primele două, uverturi — prin extinderea denumirii piesei inaugu¬rale asupra întregii lucrări —, suitele nr. 3 și 4 sînt, ambele, scrise în tonalitatea Re major. Atmosfera lor este. festivă, fapt oglindit și în am¬ploarea alcătuirii orchestrei, care cuprinde, în afara viorilor, violelor și clavecinului (continuo), un grup impozant — pentru acea vreme — de alte instrumente muzicale: trei trompete, doi oboi și timpani la suita nr. 3, trei trompete, trei oboi, fagot și timpani la suita nr. 4. Scrise așadar pentru o orchestră de mare anvergură, cele două suite au reprezentat tot ce era mai nou și mai înaintat în muzica epocii și s-au bucurat, de altfel, de o mare popularitate.

Suita nr. 3 începe cu o Uvertură alcătuită dintr-o parte introductivă ,,Grave”, urmată de o Fugă. Trei momente de ,,tutti” ale orchestrei, încheiate cu intervenția trompetelor și a timpanilor, împrumută acestei părți forță și grandoare. Urmează celebra Arie (Air), cunoscută în vremea noastră mai ales sub formă transcripției pentru vioară solo a lui August Wilhelmj. Este una din paginile caracteristice pentru inventivitatea melodică genială a lui Bach. în continuarea suitei, două G a v o t e prilejuiesc din nou afirmarea pe prim plan a trompetelor ; qavota a doua îndeplinește funcția de trio față de prima, ambele constituind astfel de fapt o singură piesă. Dansul următor, o Bourree plină de prospețime, vădește măiestria, mai puțin cunoscută, a lui Bach în crearea unor tablouri străbătute de umor popular. O Giga (Gigue) — prin tradiție dansul final al suitelor — încheie lucrarea în ritmul vioi de 6/8.

Suita nr. 4 prezintă un caracter concertant mai accentuat. Cele trei grupuri instrumentale principale — corzile, oboii și trompetele — beneficiază de pasaje solistice de mare întindere, iar uneori vocile lor alternează sau se întrepătrund de așa manieră, încît se creează un tot organic. Uvertura este bazată pe o temă de fugă în triolete, pe care Bach o va mai folosi în Cantata de Crăciun, suprapunîndu-i glasurile corului, în prima din cele două Bourree-uri, care urmează, tema este expusă de oboi, apoi de corzi ; în cea de-a doua, care îndeplinește funcția de trio. fiind așadar legată de cea dintîi, vocea melancolică a oboiului își deapănă melodia, corzilor revenindu-le de data” aceasta numai rolul de acompaniatoare. Suita continuă cu o Gavotă însuflețită și cu două Menuete, de asemenea legate între ele : menuetele sînt scrise exclusiv pentru viori, viole și continuo (fără suflători). Ultima parte, intitulată ,,R e j o u i s s a n c e” (Bucurie, veselie), constituie un episod de gen, bazat pe imitația vocilor la intervale mici. Trompetele în registrul înalt încheie suita într-o atmosferă plină de strălucire.

EDGAR ELIAN

Les Suites pour orchestre no. 3 et 4 de Jean-Sébastien Bach — toutes les deux en Ré majeur — ont été écrites en 1730, une année après que le „Thomaskantor” de Leipzig eût accepté de prendre la direction de l’association musicale estudiantine „Collégium musicum”, l’ancêtre des célèbres „Gewondhauskonzerte” de plus tard. Intitulées au début „Ouvertures” — par extension de la dénomination de la pièce inaugurale sur l’œuvre entière —, les suites présentent une atmosphère festive. L’orchestre, d’une ampleur maximale pour l’époque de Bach, comprend — en dehors- des violons, altos et du clavecin (continue) — de nombreux autres instruments : trois trompettes, deux haut¬bois et timbales pour la Suite no. 3, trois trom¬pettes, trois hautbois, basson et timbales pour la Suite no. 4.

. Les Suites débutent par une Ouverture „à la française” — composée de deux sections „Grave” séparées par un mouvement fugué —, suivie par une série de danses ou de pièces de genre en rythmes variés. Dans la Suite n o. 3, la deuxième pièce après l’Ouverture est le fameux „A i r”, devenu extrêmement populaire par.la transcription pour violon seul d’August Wilhelmi. C’est l’une des pages caractéris¬tiques pour la géniale capacité d’invention mé¬lodique de Bach. Les pièces suivantes sont deux Gavottes, une Bourrée et une Gigue, qui dot la suite dans le rythme vif de 6/8.

La S u i t e n o. 4 présente un caractère concertant plus accentué, La traditionnelle Ouverture est suivie par deux Bourrées, une G a v o 11 e animée et deux Menuets. La dernière pièce, intitulée „Réjouissanc e”, est un épi¬sode de genre basé sur l’imitation des voix à courts • intervalles. Les trompettes dans le registre aigu réapparaissent dans les mesures finales, concluant la Suite dans une atmosphère brillante.

L’enregistrement des deux suites de Bach est réalisé sous la baguette de Constantin B u g e a n u, chef permanent et directeur musi¬cal de l’Orchestre Symphonique de la Cinématographie Roumaine. Apprécié par le public rou¬main et par celui d’autres pays surtout pour son répertoire de musique ancienne et contemporaine, Constantin Bugeanu a présenté à Bucarest, au cours de la saison 1964/1965, un cycle Bach qui a suscité un vif intérêt. La prédilection pour l’œuvre de Bach lui a permis de réaliser sur ce disque une interprétation profondément authentique, faisant ressortir l’éclat, la grandeur et le dynamisme de cette musique.