Descriere

Lucrările înregistrate pe acest disc sînt scrise în perioada 1800-1802, considerată de majoritatea biografilor ca momentul de răscruce ce marchează începutul celei mai fructuoase epoci de activitate din cariera compozitorului.

Sonata nr. 5 in Fa major, op. 24 poartă denumirea de „Sonata Primăverii”. Ea își merită titlul prin seninătatea, grația și bucuria pe care o exprimă și poate fi considerată o soră buna a simfoniilor nr. 4 și 6. Ca în toate sonatele lui Beethoven, pianul și vioara au și aici un rol egal, completîndu-se reciproc și alcătuind împreună un ansamblu perfect. Ca factură, mod de tratare a temelor și relații tonale, această sonată e prin excelență „clasică”.

Prima parte — Allegro — începe cu o temă luminoasă, plină de bucurie, pe care o intonează vio.ira însoțită de acompaniamentul simplu al pianului. Tot !a vioară auzim și cea de-a doua temă, mai fermă, cu contur ritmic mai precis, dar continuind atmosfera de voie bună de la început, fără să constituie un contrast dramatic cu tema intîi. Expunerea materialului tematic, se încheie cu o concluzie ce conduce către dezvoltare. Pianul este cel care readuce tema întîi, anunțînd astfel repriza. După revenirea temei a doua în tonalitatea de bază, urmează o codă ce prilejuiește o nouă dezvoltare pe baza materialului temei întîi.
Partea a doua — Adagio molto espressivo — e un cîntec plin de căldură, ce trece rînd pe rînd la cele două instrumente, cu ușoare variații ritmice’, armonice și tonale. Către sfîșitul părții, prin ușoare deplasări de accente ritmice, melodia Adagio-ului se transfigurează pe nesimțite, aducîndu-ne din nou imaginea primăvăratecă a temei întîi din Allegro-ul precedent.

Scherzo-ul — Allegro molto — ce urmează »ste o revărsare de bucurie deplină din care umorul e nelipsit. Tema glumeață, incisivă, insinuînd parcă in ironie cîntecul cucului, se desfășoară rapid, ca un joc de copii. În contrast cu ritmul punctat, cu conturul sacadat al acestei teme, partea mediană {Trio) lasă loc unei desfășurări avîntate către un punct culminant. O pedală pe domi¬nantă caută să stăvilească acest avînt, dar apoi și pianul pare a se lăsa furat în întregime de vîrtejul bucuriei.

Ultima parte a sonatei — Rondo-Allegro ma non troppo — aduce o mare bogăție melodică. Refrenul amintește de tema întîi din Allegro. Un element deosebit îl constituie o a doua melodie, în tonalitate minoră, singurul moment de tristețe din întreaga sonată. E amin¬tirea unei dureri, dar fugitivă și aceasta, întretăiată de scurte exclamații voioase. Totuși, începutul a fost făcut și iată din nou frămîntarea, gîndurile neliniștite își fac loc în secțiunea mediană. Aci melodia sincopată încearcă o evadare către lumină, apoi coboară cu resemnare din semiton în semiton. Ea e în permanența însoțită de întrebările înfrigurate ale trialelor care trec pe rind, cînd la un instrument, cînd la celălalt. Dar toate aceste umbre nu pot întuneca pentru mult timp atmosfera senină de primăvară.

Ele nu fac decît să dea un preț mai mare bucuriei, să sporească dragostea de viață ce se înfiripă treptat, pe măsura reaparițiilor temei principale: Coda amplă ce urmează încheie lucrarea într-o izbucnire de bucurie caldă și strălucitoare.

Cele două Romanțe pentru vioară ți orchestră sînt scrise în 1802, cam în aceeași vreme cu sonatele op. 30 pentru pian și vioară. Beethoven apelează de data aceasta în mod deosebit la resursele de duioșie și tandrețe ale viorii, la puterea ei de a da glas mărturi¬sirilor pornite din străfundurile sufletului.
Romanța nr. 1 în Sol major op. 40 începe cu o temă domoală, extrem de simplă, pe care vioara o into¬nează pe corzile grave (în limitele ambitusului vocii omenești), acompaniindu-se singură Orchestra aduce în treacăt un motiv punctat, mai viguros, mai energic, ce răsună la corni. Apoi revine cîntecul simplu de la început, vioara e iarăși singură, acompaniindu-se mai marcat, de data aceasta. După răspunsul orchestrei, pre-luind de la ea motivul energic, punctat, vioara își înalță din nou glasul, mai trist acum (în mi minor) mai dîrz totuși și mai dramatic. Ritmul punctat, apoi desfășurarea rapidă pe valori de note egale creează un sentiment de neliniște, ce trece însâ repede, căci iată din nou prima temă l Ea e cîntată acum de vioară cu plusul de stră¬lucire caracteristică pe care-i are in registrul acut. După un tril lung, în timp ce orchestra amintește în treacăt motivul energic al temei principale, romanța se încheie cu o fină ornamentare a temei principale

Romanța nr. 2, în Fa major op. 50 e înrudită cu prima, ca factură generală, ca model de tratare solistică a viorii, dar cu trăsături dramatice mai pronunțate, în ea fiind mult dezvoltate elementele ce contribuie la crearea și sublinierea contrastelor. Și aici întreaga desfășu¬rare a melodiei e încredințată viorii,, orchestra dîndu-i numai unele răspunsuri, subliniind anumite momente și constituind un fundal armonic și de culoare.

Tema primă a acestei romanțe e mai amplă, mai sinuoasă, cu sensuri mai grave decît a celei în Sol major. După o simplă expunere a ei, făcută de către vioară și apoi reluată de orchestră, această temă de¬vine prilejul unei largi desfășurări melodice. Contrastul apare atunci cînd, după revenirea senina a temei întîi, izbucnește cea de-a doua temă în minor. Ea e impetuoasă, cu puternice accente eroice și se desfășoară cu o mare energie, pe care o împrumută și temei întîi ce răsună din nou, în treacăt. După o scurtă frâmîntare, avînd caracterul unei mici dezvoltări, revine prima temă a romanței, ușor ornamentală, senină, ca la început. Lucrarea se încheie cu o coda ce subliniază mai mult sentimentele de energică hotârire, decît pe cele de visare si duioșie.