Descriere

Titanul Simfoniei, în a cărui creație străbate, ca un fir roșu, problematica majoră a existenței omului și societății, ne-a lăsat moștenire și o seamă de lucrări pătrunse de lirica romantica, de poezia naturii și o iubirii.

Beethoven obișnuia să-și petreacă verile în diferite localități vestite prin frumusețea așezării lor. Covorul pestriț al poienilor, florile, lumina soarelui revărsată peste întreaga fire, munții austeri peste care sclipeau fulgerele pe timp de furtună, cîntul păsărilor, murmurul izvoarelor, toate lăsau urme adînci în sensibilitatea compozitorului. Natura, viața oamenilor simpli, îl reconforta, îi insufla noi forțe vitale și creatoare. Simfonia nr. 6 (,,Pastorala”) este cea mai grăitoare dovadă în acest sens.

Simfonia a fost zămislită în vara anului 1808, într-o perioadă cînd masa de lucru a compozitorului era mai încărcata ca oricînd. Un ziar vienez anunța în decem¬brie că la 22 ale lunii va avea loc o „Academie” (adică un concert), dedicat exclusiv lui Beethoven, că lucrările programate erau toate noi și, că nu fuseseră publicate : ,.Pastorala”, un Imn și o Arie pe texte latine, un concert pentru pian (nr. 4 în Sol major), pe care urma să-l prezinte autorul, iar după pauză „Marea Simfonie” în do minor („a destinului”), apoi partea IV-a din Misso in Do major, o Fantezie pentru pian solo și, in sfîrșit, Fantezia pentru pian, cor și orchestră, cu Beethoven solist.

Simfonia ,,Pastorala” are cinci părți, fiecare purtînd cîte o titulatură programatică.

Prima, „Senzații plăcute trezite de sosirea la țară”, nu păstrează nimic din fervoarea acelui obișnuit „brio” beethovenian. Orchestra, redusă aici la grupul coardelor și cîte doi flauți, oboi, clarineți, fagoți si corni, sună transparent, fraged, limpede, trezind imagini cvasi-vizuale, picturale. E dimineață : se arată primele raze de soare : în aerul răcoros, în care se prelungesc parcă misterele întunericului nopții, se ridică aburii pâmîntului. Omul se pătrunde cu încîntare de farmecul naturii Tema sprințară, proaspătă, de la începutul simfoniei, este foarte apropiată de o melodie populară din Boemia, ce se găsește într-o colecție de folclor slav, publicată de profesorul Franjio Ksaverije Kuhac. Colecția a fost tipărită după apariția simfoniei ; se poate presupune, așa dar, că Beethoven a cules el însuși tema din popor. Tema a II-a este adusă de către violoncele, în timp ce viorile prime și apoi cele secunde ne fac să credem că ar înfiripa și ele o temă. Melodia din registrul grav se impune însă, incontestabil, ca element tematic, in secțiunea centrala, de dezvoltare, instrumentele dialoghează sau repetă continuu o formula ritmică provenită din tema inițială a mișcării. Un sunet prelung al viorilor prime și un tril al acestora ne conduc pe nesimțite la ultima secțiune a construcției muzicale – reexpoziția -, în care potențialul expresiv al celor două teme este revalorificat prin noi combinații orchestrale.

Partea a II-a, denumită „Scena la pîrîu”, începe cu o temă a viorilor prime, pe un acompaniament ce sugerează scurgerea lina a apei. Fragmentul melodic cîntat de viorile prime și mai ales tema a doua, adusă de fagot, întregesc redarea sentimentului contemplativ. Către sfîrșitul mișcării, Beethoven caută să sugereze pentru un scurt moment cîntecul a trei păsări : privighetoarea, prepelița și cucul, redat respectiv de flaut, oboi și clarinet. Plimbîndu-se odată cu Schincller, un devotat prieten și elev al său, Beethoven îi arătă acestuia o fermecătoare vale din împrejurimile Vienei : „Aici am scris scena „La pirîu” … prepelițele și privighetorile din jur au compus împreună cu mine”, l 5-a reproșat compozitorului, datorită acestui scurt episod onomato¬peic, ce apare ca o mică glumă muzicală, că ar face muzică ilustrativă, lucru desmințit însă categoric de caracterul general al simfoniei în care Beethoven, după cum el însuși a afirmat-o, a pus accentul pe redarea trăirilor sufletești ale omului și nu pe zugrăvirea sonoră ca atare.

Partea a III-a este intitulată „Veselă reuniune țărănească”, in comentariile sale, Berlioz spune ca oboiul …,,/așa să se audă un refren vesel acompaniat de fagot, care nu știe să cinte decît două note. Beethoven a voit desigur să caracterizeze prin aceasta pe vreun bătrîn țăran neamț, urcat pe un butoi șl înarmat cu cine știe ce vechitură de instrument, care scoate cu mare greutate cele două sunete principale… De cîte ori oboiul intonează cîntecul său naiv și vesel, ca o fata gătită pentru horă — continuă Beriioz — basul cel stricat vine să-si sufle cele două note. Dacă fraza melodică mo dulează, basul tace, își numără liniștit pauze/e, pînă cînd reîntoarcerea la tonul inițial ii dă rogoz să-și sufle iar neschimbatul său la-do-la”. Deodată mișcarea se animă. Intervine un dans apăsat, care, spune tot Beriioz… ,,anunță sosirea muntenilor cu cizme grele,,, Muntenii au adus cu el veselia Iar zgomotoasă și caraghioasă, unii bat din palme, alții strigă, aleargă…”. Acest dans este de fapt secțiunea a doua (trio) a unui scherzo. El se va relua aidoma după repetarea secțiunii întîi, care se va auzi pentru a doua oară, dar foarte prescurtat și într-un tempo mai rapid (Presto), trecînd fără întrerupere in mișcarea următoare.

În partea a IV-a — „Furtună, vijelie” — compozitorul sugerează dezlănțuirea forțelor naturii (orchestra se amplifică cu picolă, tromboni, timpani). Este o piesă descriptivă cu momente onomatopeice, așa cum întîlnim și în încheierea părții a II-a. Totuși melodia, ca purtătoare a expresiei, nu lipsește : aceasta se simte din cele dinții măsuri la viorile prime, ale căror cîteva sunete sînt suficiente pentru a reda ceea ce este mai important : sentimentul, emoția omului în fața amenințării crescînde a furtunii.

Sonoritățile se rarifică, norii dispar, se subțiază. Natura fumegîndă se luminează, Fără întrerupere, se trece la partea a V-a și ultima, care poartă titulatura ,,Cîntec păstoresc, sentimente de gratitudine după furtună”. Ea începe cu un motiv-semnal al clarinetului și cornului, din care se naște, la viorile prime, o melodie plină de căldură, îmbietoare : este tema principală a mișcării. Această temă va cunoaște o serie de transformări, de variațiuni, pînă cînd, după o culme sonoră, redînd suprema încîntare a omului în fața naturii, își pierde ecourile în nuanțele cele mai discrete, abia șoptite. Finalul „Pastoralei” nu este tumultos, ci tihnit, înălțîndu-se ca un imn adresat naturii, leagănului vieții omului. ,,Mehr Ausdruck der Ernpfindung als Malerei” — mai mult expresie a simțirii decît pictură — scria compozitorul. Simfonici ne apare deci ca evocatoare de sentimente si nu ca o descriere naturalistă.

EUGEN PRICOPE

Elève d’Arthur Nikisch et de Richard Strauss, Georges Georgesco (1887-1964) a été, pendant presque quarante années à la suite, directeur de la Philharmonie de Bucarest et premier chef de l’orchestre symphonique de l’institution. Parmi les virtuoses roumains et étrangers de renommée mondiale qui ont prêté leur concours aux concerts dirigés par Georges Georgesco se trouvent Georges Enesco, Dinu Lipatti, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, Wilhelm Backhaus, Pabto Casais, Wilhelm Kempff, Sviatoslav Richier, David Oistrach, ainsi que des compositeurs-instrumentistes tels que Igor Stravinsky, Bêla Bartok, Pantcho Vladiguérov.

Georges Gergesco a été l’hôte des plus célèbres orchestres symphoniques de l’Europe et de l’Amérique, obtenant partout des succès retentissants. Il a été apprécié comme l’un des plus grands maîtres de la baguette de notre époque.

L’enregistrement du cycle intégral des symphonies du Titan de Bon prouve que Georges Georgesco était un des continuateurs des grandes traditions dans l’inter¬prétation de l’œuvre beethovénienne.