Descriere

„Nunta lui Figaro”, a cărei uvertură este înregistrată pe acest disc, a fost scrisă de Mozart în anul 1786, pe un libret în limba italiană, realizat de prietenul și colaboratorul Să Da Ponte. Lucrarea e inspirată de o piesă a scriitorului francez Pierre-Augustin Beaumarchais (1732—1799) în atmosfera revo¬luționară de la 1789, Beaumarchais supune unei usturătoare biciuiri năravurile aristocrației feudale pe cale de a fi măturată de pe arena vieții, înfruntarea dintre Figaro, reprezentant al inteligenței, istețimii și umorului popular și desfrînatul conte Almaviva, redă, de fapt, ciocnirea a două lumi, a două mentalități de neîmpăcat, care reflectă însăși contradicțiile de clasă ale epocii.
La capătul ei, lucrarea proclamă victoria dragostei și a cinstei împotriva urze¬lilor nobilului Almaviva „drăguțul conte”,-vrednic de rîsul și batjocura spectatorilor. Acțiunea comediei lui Beaumarchais, după care Mozart a scris muzica, e concepută ca desfășurîndu-se într-o singură zi, cu multe întîmplări neprevăzute, ce se succed cu repeziciune amețitoare. Acest caracter plin de vivacitate este păstrat și de uvertura operei.
Materialul melodic al lucrării se orînduește în două grupuri tematice, expuse și reluate apoi imediat, după principiile formei de sonată. La început un unison șerpuitor (al coardelor și fagoților) care poate fi referit la planurile de răzbunare ale agerului și insinuantului Figaro; apoi o explozie triumfătoare a tuturor instrumen¬telor. Ui> șir de game coborîtoare și suitoare ne conduce la o nouă temă, plină de haz, a viorilor și violelor (ea deschide al doilea grup tematic). Insă iată că din registrul grav urcă un motiv morocănos. Dar -curînd sonoritățile se Vor lumina, iar Viorile și fagotul vor intona o melodie contrastantă prin grația și prospețimea ei feminină.
Într-o muzică antrenantă, plină de vervă și sclipire, care se consumă ca dintr-o singură suflare, trăiește parcă întreaga acțiune a spectacolului scenic. Plasticitatea concentrată a expresiei, demnă de nivelul celor mai de seamă lucrări ale lui Mozart, asigură uverturii operei „Nunta lui Figaro” locul în repertoriul orchestrelor din lumea întreagă.

La începutul primăverii anului 1778, Mozart sosea împreună cu mama sa la Paris, unde căuta consacrarea, pe care „orașul luminii” avea să i-o refuze. In drum spre capitala Franței trecuse prin cîteva renumite centre muzicale germane, dintre care n-a lipsit orașul Mannheim.

Datorită vestitei sale orchestre și pleiadei de instrumentiști, compozitori și dirijori (Stamitz, Benda, Cannabich etc.), care aii alcătuit acolo o adevărată școală, orașul își cucerise în perioada de mijloc a veacului al 18-lea o reputație echivalentă cu aceea pe care o va avea, în epoca de aur a clasicismului, Viena. Orchestra din Mannheim își făurise o tehnică interpretativă nouă, extrem de colorată, prin folosirea acelor creșteri și descreșteri de sonorități, ce dădeau cîntului ei o mare plasticitate. Mozart a cunoscut măiestria unor suflători mannheimezi de elită, ca de pildă oboistul Ramm, cornistul Punto sau fagotistul Ritter, ale căror nume au rămas consemnate în istoria muzicii.
În timpul șederii la Mannheim, Mozart proiectează ori desăvîrșește cîteva lucrări ce pun pe primul plan diverse instrumente de’ suflat. Intre acestea, cele două Concerte pentru flaut și orchestră și Simfonia concertantă în mi bemol major.
Concepută pentru oboi, clarinet, corn și fagot, cu acompaniamentul unei or¬chestre de coarde căreia i se adaugă încă doi oboi și doi corni, compoziția — o îmbinare de simfonie și concert — constituie o izbutită experiență artistică în ceea ce privește mînuirea posibilităților de expresie ale instrumentelor de suflat, atît de reliefate în lucrările mozartiene de apogeu. Prin maniera de folosire a protagoniștilor, prin modul de a alcătui forma, prin procedeele dezvoltării ideilor muzicale, Mozart realizează în Simfonia sa concertantă un exemplar calitativ nou de îmbinare a unui grup solistic cu orchestra, exemplar ce-și va cunoaște descendenți în lucrări de felul Triplului concert de Beethoven ori Dublului concert de Brahms, deosebite de genul „concerto grosso” cultivat de maeștrii preclasici.
Simfonia concertantă de Mozart e alcătuită din trei părți, asemeni concertelor. Prima, Allegro, începe în sonorități puternice de tutti simfonic. Auzim apoi o temă cantabilă, a viorilor; e o melodie secundară care aduce contrastul față de caracterul energic, voluntar, al primei. Soliștii își fac intrarea reluînd întreaga substanță tematică a expoziției orchestrale ce formează baza mișcării. Celor patru protagoniști li se dau prilejuri suficiente de relevare, într-o desfășurare armonioasă, plină de dinamică emoțională.
Partea a doua e un Adagio liniștit, nostalgic. Un ritm ca de marș anticipează convorbirea suavă a fagotului, clarinetului și oboiului din grupul solistic. Se ivește la un moment dat și o temă tristă, în minor, ca o undă de tristețe care umbrește un surîs candid.
Finalul începe cu o temă grațioasă, expusă în Andantino, de către oboi. Ea va apare apoi în 10 variațiuni constituind tot atîtea valorificări ale culorilor expre¬sive ale instrumentelor soliste, ceea ce presupune, mai mult decît în mișcările anterioare, o înaltă pregătire muzicală din partea interpreților. Un Adagio întrerupe șirul transformărilor temei inițiale, pregătind însă o nouă variațiune, într-un Allegro care conduce la încheierea lucrării.
EUGEN PRICOPE