Descriere

Născut în 1841, Antonin Dvorak a trăit în acea ambianță muzicală de mare tradiție, care făcuse ca în veacul al XVIII-lea patria sa să fie denumită „Conservatorul Europei”. Aici influența marilor centre muzicale apropiate — Viena și Leipzig — se exercita intens. La Praga, unde a studiat Dvořak, se afla o școală de muzică, în cadrul căreia excepționalele sale daruri native s-au îmbogățit cu o instruire profesională temeinică. Totuși, începuturile activității lui au fost obscure și abia în 1873, deci cînd trecuse de 30 de ani, numele lui Dvorak a devenit cunoscut datorită unui Imn pentru cor și orchestră, ce s-a bucurat de mare succes. Cariera sa publică se dezvoltă apoi rapid: profesor de compoziție la Conservatorul din Praga, Director al Conservatorului din New-York – între 1892 și 1895 -, iar din 1901 pînă la încetarea din viață în 1904, al celui din Praga.

Trăsăturile fundamentale ale muzicii lui Dvorak i-au asigurat o largă audiență pe plan național și, în scurt timp, în întreaga lume. Prin puternica lor amprentă folclorică, lucrările lui Dvorak corespundeau necesității de afirmare a națiunii cehe față de încercările de a dizolva individualitatea acestui popor în cadrul imperiului austro-ungar; pe de altă parte, prin solidul atașament față de o estetică și de un limbaj muzical oarecum comun în epocă, Dvorak nu a întîmpinat nici o dificultate în a fi înțeles de către publicul de pretutindeni. Fondul folcloric, uneori direct exprimat — ca în ,,Dansuri le slave” —, alteori remodelat în chip subtil si putînd fi perceput ca un „climat” — de pildă în cunoscutul Concert pentru violoncel și orchestră —, este totdeauna fericit acordat cu un simț al construcției, cu o pondere în folosirea mijloacelor armonice și orchestrale, care indică admirația compozitorului pentru un anume romantism academizant și îndeosebi al lui Brahms, marele său model, de a cărui deplină prețuire se bucura dealtfel.

Simfoniile sale date publicității sînt în număr de cinci, în anii din urmă, cercetătorii cehi au mai adus la lumină încă patru lucrări de acest gen, scrise de Dvořak în tinerețe. Prin această reevaluare postumă, numerotația simfoniilor a fost modificată: acceptînd noile criterii de clasificare ale muzicologiei cehe, Simfonic în mi minor „Din lumea nouă”, ultima pe care a scris-o Dvořak, ar urma să nu mai fie socotită a V-a, ci a IX-a.

Această lucrare a fost compusă de Dvorak în timpul directoratului său-la Conservatorul din New-York. Subtitlul exprimă mai puțin culoarea locală, cît nostalgia provocată de depărtarea de patrie. Este, în sensul cel mai adînc, o simfonie cehă.

Dvorak însuși preciza: ,,Am căutat să reproduc în simfonia mea caracterul unor melodii negre și indiene; n-am folosit nici una dintre aceste melodii”, subliniind că această lucrare, ca toate celelalte scrise în perioada americană, „râmîne autentică muzică cehă”. Modalitatea de creație a acestei simfonii confirmă palpabil cuvintele lui Dvořak, demonstrînd fermitatea atitudinii sale estetice, aceea de creator impregnat de spiritul național.

Forma este cea a marei simfonii romantice post-beethoveniene. Tiparul tradițional al primei părți — introducere lentă urmată de un Allegro molto pe două teme — primește o materie muzicală bogată: idei de o mare frumusețe, tratare amplă și concisă totodată, culminații de efect. Partea a doua a simfoniei, Largo, este singura legată de impresiile muzicale produse asupra lui Dvorak de șederea în Statele Unite, avînd un caracter mai circumstanțial deci, și întrucîtva plasticizant. Se pare că trista melopee a cornului englez ar evoca un cîntec popular indian și că, scriind această parte, intitulată inițial „Legendă”, Dvorak ar fi urmărit o anumită intenție programatică. Spre sfîrșitul acestei părți, sprințara intervenție a oboiului — precedînd repriza temei inițiale — apare ca o pregătire a Scherzo-ului Molto v/Voce (formă lărgită cu două trio-uri), sec¬țiune în care îl regăsim pe autorul viguros al dansurilor slave, în final, chemarea pămîntului natal devine acută și este grandios exprimată. Pilonii acestui Allegro con fuoco de amplă construcție sînt două teme cu netă rezonanță cehă, întretăiate fugitiv de reminiscențe motorice din cele trei părți ante¬rioare, asimilate organic în substanța noilor idei. Rezumat tematic al întregii simfonii și concentrînd semnificația ei generală, acest final este în același timp un „summum” al elaborării, elementul de travaliu și, în fond, gîndirea structurală a simfonis-tului dobîndind o pondere hotărîtoare. Astfel, pe lîngă forța de invenție componistică, echilibrul raporturilor tematice în cadrul tratării, măiestria arhitectonică, se impun într-adevăr impresionant și concludent. Fără a mai vorbi de acea comunicativitate directă, specifică lucrării și atîtor creații ale lui Dvorak.

RADU GHECIU