Beethoven – Sonatele pentru vioară şi pian nr. 8 şi nr. 10 in sol major

Disc Vinil » Beethoven – Sonatele pentru vioară şi pian nr. 8 şi nr. 10 in sol major

S25C-117021013510_0035

Beethoven – Sonatele pentru vioară şi pian nr. 8 şi nr. 10 in sol major

Artist (grup, formaţie etc.):
Ludwig van Beethoven
Categorie (gen):
muzică simfonică, muzică clasică
Casa de discuri:
Electrecord
Cod casa de discuri:
N.I.I. 433/71, STM – ECE 01312
Ţara:
Romania
Maestru(i) de sunet:
Maestru de sunet şi redactor: Cornelia Cotaibă
Grafica:
Foto: Ion Petcu
Tiparul:
l. P. „Filaret"

145 lei

3 în stoc

Descriere Produs

Silvia Marcovici – vioară, Valentin Gheorghiu – pian !

 

În cercetarea creaţiei beethoveniene au existat unele păreri potrivit cărora cele zece Sonate pentru vioară şi pian nu ar ocupa un loc de prim plan între lucrările marelui muzician şi nici intre cele de muzică de cameră. Aserţiunea nu-şi afla utilitatea în cunoaşterea genialei creaţii şi nici nu are autoritatea unui adevăr muzicologic, încercarea de a ierarhiza opera lui Beethoven, chiar în cadrul aceluiaşi gen, este temerară. Beethoven nu a părăsit cuceririle marilor săi înaintaşi în structura for­melor de organizare a discului muzical, dar le-a supus tumultuoasei sale gîndiri, lărgindu-le forţa expresivă printr-o vibraţie nouă, prin accente patetice, răscolitoare. Ur nou mesaj este adresat umanităţii, în timp ce am­prenta personală şi forţa comunicării vor apărea în toate lucrările. Este adevărat că pianul a fost cel mai intim prieten al marelui însingurat şi de aceea sonata pentru pian va deveni’ o confesiune permanentă a lui Beethoven, de la opus 2 pînă la opus 111, de la vîrsta de 26 de ani pînă la 52 de ani. Este adevărat că, în muzica de comeră, cvartetul de coarde a fost forma de organizare preferată de Beethoven, căreia îi încredinţează ideile sale de la ‘opus 18 la opus 135, iarăşi pe o întindere de 27 ani de viaţă.

Faptul că nouă dintre cele zece sonate pentru vioară şi pian sînt create în numai şapte ani de tinereţe nu poate scădea valoarea acestor lucrări. Un gînd mai interesant ar fi să privim locul sonatei beethoveniene în lunga evoluţie a sonatei-duo, de la Corelli pînă în zilele noastre. Patetica expresie, deja prezentă în aceste opusuri, şi-a cîştigat un etern prim loc în conştiinţa artiştilor şi în sufletul oamenilor cărora li se adresează. Nici cele mai puternice creaţii ale genului nu pot umbri răscolitoarea comunicare beethoveniană (ne gîndim la Mozart, Schumann, Brahms, Frânele, Enescu sau Prokofiev). De altfel, aceste lucrări – cu grele probleme stilistice – au constituit şi constituie încă cea mai înaltă aspiraţie a tuturor interpreţilor, iar ciclul întreg cunoaşte nenumă­rate realizări de prestigiu. Melomanii pasionaţi compară mai. multe’ versiuni, câutînd corespondenţele sufleteşti dincolo de şcoli sau maniere personale, în zona concep­ţiei stilistice superioare.

Din cele zece Sonate pentru vioară şi pian de Ludwig van Beethoven, primele nouă sînt scrise între anii 1797— 1803, iar ultima în anul 1812. Ele se grupează sub urmă­toarele numere de opus : Opus 12, Re major, nr. 1 ; La major, nr. 2 ; Mi bemol major, nr. 3. Opus 23, la minor, nr. 4, Opus 24, Fa major, nr. 5. Opus 30, La ma­jor, nr. 6 ; do minor, nr. 7 ; Sol major, nr. 8. Opus 47, La major, nr. 9 şi Opus 96, Sol major, nr. 10. Gravura acestui disc păstrează interpretarea a două sonate apropiate prin atmosfera senină, luminoasă şi prin aceiaşi tonalitate Sol major.

Sonata nr. 8 în Sol major face parte din opus 30 care întruneşte trei sonate, -scrise în anul 1802, anul profundei amărăciuni în care Betthoven scrie Testamentul de la Heiligenstadt — „strigăt sfîşietor de răzvrătire şi durere” cum îl numeşte Romain Rolland. in această cumplită criză sufletească, el creează lucrări foarte deosebite, care caută să sublinieze suferinţa, reuşind să se ridice în lumină şi chiar în bucurie, ca în această sonată. De altfel, ca şi în Simfonia nr. 2 în Re major sau în Romanţele pentru vioară şi orchestră, Sonata nr. 8 urmează unei mari încleştări dramatice, Sonatei în do minor, una dintre cele mai tulburătoare creaţii pentru cele două instrumente din întreaga literatură a genului, încă de la ni­velul sonatei nr. 3, în Mi bemol major, Beethoven acordă ambelor instrumente mari forţe de opoziţie şi de conciliere, într-un stil concertant plin de elan. După dramatica sonată în do minor (a doua din acest opus 30), Sonata nr. 8 în Sol major este un triumf al exuberanţei, al optimismului. Beethoven revine în această lucrare la trei mişcări. Allegro assai, în 6/8, întruneşte vioara şi pianul în pasaje pline de avînt, cu accente dansante bine legate şi cu scurte popasuri de linişte melodioasă. Menuetul (Molto moderato e grazioso), cu toată tonalitatea de Mi bemol major, respiră o poezie luminoasă, în care instrumentele se îngînâ fără accente patetice. Secunda mărită, insistent prezentă, îi acordă un caracter pastoral. Finalul (Allegro vivace), plin de elan, izbucneşte nestăpînit şi energic într-un dans rustic, în 2/4. Dialogurile ferm stăpînite nu părăsesc nicio clipă atmosfera de veselie..

Sonata nr. 10 în Sol major, opus 96, se distanţează cu aproape zece ani de celelalte nouă sonate. Forma concertantă dusă la culmi de măiestrie în Sonata nr. 9 „Kreutzer”, părea să închidă ciclul. Beethoven revine cu această sonata tîrzie, pare-se captivat de violonistica de mare artă a lui Pierre Rode, strălucit reprezentant al şcolii franceze, aflat în acel an în vizită la Viena. Rode interpretează lucrarea împreună cu arhiducele Rudolf (excelent pianist, elev al lui Beethoven) la 29 decembrie 1812, în palatul familiei Lobkowitz. Scriitura lucrării părăseşte învolburarea ultimelor sonate şi virtuozitatea sonatei Kreutzer, apelînd la o curbă melodică de o mare nobleţe. Caracterul pastoral, cu deosebire al primei părţi, reiese dintr-o invenţie melodică de o mare puritate. Allegro moderato, în 3/4, se desfăşoară aproape fără accente, într-o bogăţie de culoare. Adagio espressivo este o pagină de mare poezie, în Mi bemol major, stabilind un perfect echilibru sonor, din care se trece direct la Scherzo. Finalul (Poco allegretto), în 2/4, foloseşte o temă populară într-o alură fluentă, cu popasuri scurte de Adagio reflexiv şi cu o bruscă încheiere de cîteva măsuri în Presto. Ca şi în sonatele deja înregistrate, interpretarea se ridică la înălţimea exigenţelor, cu acel firesc din care se hrăneşte existenţa sinceră a discursului muzical şi a comunicării artistice.

GEORGE  MANOIIU

a Sonate pour violon et piano no. 8 en Sol ma-jeur, op. 30 no. 3 de Beethoven, qui ouvre ce disque, represente le triomphe de l’exuberance, de l’optirnisme, apres la dramatique Sonate precedente (no. 7 en do mi-neur, op 30 no. 2). Beethoven revient ici â la construction en trois mouvements : un Allegro assai aux accents dan-sants, un Menuet â la poesie lumineuse et un Allegro vivace plein d’elan.

L’autre Sonate, no. 10 en Sol majeur, op. 96, est dis-tancee de preş de dix ans des autres neuf. La forme concertante, utilisee dans la Sonate no. 9 (Kreutzer), pa-raissait constituer la conclusion du cycle. Mais Beethoven abandonne en 1812, avec cette dixieme — et derniere -Sonate pour violon et piano, le tourbillonnement et la virtuosite de celle-ci, en faveur d’une courbe melodique de grande noblese,

Comme dans Ies autres Sonates de Beethoven de cette integrale, l’interpretation s’eleve â la hauteur des exigen-ces, avec cette naturalesse qui assure l’existence sincere du discours musical et de la communication artistique.

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “Beethoven – Sonatele pentru vioară şi pian nr. 8 şi nr. 10 in sol major”