Descriere

La  data  de 4  noiembrie  1876,  dirijorul  Max  Desoff prezenta  la  Karlsruhe Simfonia Nr.  1  în do minor (op. 68) de Brahms. începută cu doua decenii în urmă, aceasta lucrare a suferit o îndelungată şi zbuciumată gestaţie datorită spiritului de extremă exigenţă al compozitorului. Dealtfel, natura laborioasă şi perfec­tibilitatea sînt trăsături care ii apropie pe toţi marii creatori — şi gîndul ne duce în mod firesc la „Oedipul” enescian, operă elaborată de-a lungul unui sfert de veac aproape. Poate că nici o altă lucrare din cea de-a doua jumătate a secolului trecut nu ne dezvăluie mai emoţionant ca această primă simfonie a lui Brahms lupta îndîrjită şi complexă a artistului, atît cu. sine, cît şi cu lumea de idei a secolului său.

Prima parte a simfoniei (Un poco sostenuto) pare a trata antiteza om-destin, exprimînd o încleştare ce atinge limitele disperării. Este semnificativ faptu! că Brahms, prezentînd această primă parte Clarei Schumann în anul 1862, îşi mărturiseşte o amară descurajare. Se simţea „în umbra lui Beethoven” (după propriile-i cuvinte), un epigon care nu izbutea să spargă cercul de aramă al influenţelor, un compozitor încă nedefinit ca personalitate, dar prea mîndru totodată spre a cădea în eclectism. Abia peste un deceniu şi jumătate, acest complex sufletesc va fi învins, zorile apărînd tocmai aici, în această primă parte a Simfoniei, unde îşi făcuse cîndva loc îndoiala. Mersul cromatic a! frazei, simultan ascendent şi descendent, imprima universului sonor o linişte chinui­toare, îar apariţia unui punct de orgă în registrul grav accentuează acest sentiment. Ca o fatalitate în această zvîrcolire, nici Allegro-ul care urmează şi nici tema a doua — poetică şi aparent senină — nu reuşesc să schimbe esenţa emoţională. (Dealtminteri, una din tainele acelui „sui generis” brahmsian stă într-o asemenea dialectică a mişcărilor sufleteşti intermediare, nu rareori derutante. Materia sonoră se diversifică în cadrul unui proces „închis”, ideal, ce se refuză rezolvărilor tematice directe. Ideile converg, chiar şi contrastele cele mai puternice sînt reductibile, aparţinînd aceleiaşi specii interioare). Agitaţia renaşte din vocile medii (procedeu orchestral tipic pentru Brahms) şi se intensifică, aidoma unei goane implacabile. Dezvoltarea intervine cu furie, sugerînd o alternanţă continuă de avînt şi eşec. Senti­mentul de resemnare tinde să domine cea mai mare parte a reprizei şi coda ; în contextul cromatic îşi fac loc sonorităţi mai puţin dure, atmosfera pare mai blîndă, sau, ca să cităm pe Walter Siegmund-Schultze : chiar dacă nu poate fi vorba de speranţă, ne apare, cel puţin, consolarea.

Frămîntarea cromatică pătrunde şi în partea a doua a simfoniei (Andante sostenuto), în ciuda unei melodici elegiace, bazate pe figuraţii de trison. Această caracte­ristică melodică devine şi mai pregnantă în tema secun­dară (în do diez minor), expusă de suflătorii de lemn. Mai mult chiar : formula timbrală fo.losită de Brahms — respectiv cantilena susţinută de vioara solistă, oboi şi corn, pe fondul unui acompaniament unduit, în registrul grav al coardelor — are menirea evidentă de a conferi seninătate şi destindere. Dar impulsul iniţial este mai puternic şi nimic nu poate împiedica ca încheierea să se axeze tot pe motivul cromatic, întîmpinat de data aceasta de o acordică suavă (în Mi major). Forma secţiunii este deosebit de consecventă, mai cu seamă ca distribuire tematică.

Auditorul este tentat să considere că, în contrast cu tensiunea dramatică şi culorile sumbre ale primei părţi, ambele părţi mediane prezintă un relief liric net. Dar se impune o anumită rezervă, mai ales în ce priveşte partea a treia (Un poco allegretto e grazioso), a cărei atmos­feră lirică e pe muchie de cuţit : volubilitatea accentelor se dovedeşte înşelătoare ; compozitorul a urmărit carac­terul de ambiguitate, de clar-obscur, al imaginii muzicale, lucru la care contribuie dealtfel şi alegerea tonalităţii de La bemol major. Totul degajă o oarecare veselie, de fapt subminată, căci aici cromatismul nu rămîne uitat. Lărgirea structurală (de la 8 la 10 măsuri) imprimă o tărăgănare cu efecte de umor ciudat. Apoi, după o adevărată învolburare de suflători şi coarde (în trio), se revine decisiv, printr-un „fortissimo”, la motivul .iniţial, demonstrîndu-ne încă odată construcţia „în monolit” a lucrării.

Partea ultimă a fost considerată, pe drept cuvînt, cea mai strălucită tratare simfonică din perioada post-beet-hoveniană. Ca nimeni altul, Brahms ştie să păstreze uni­tatea cea mai desăvîrşită chiar în îmbinarea a trei sec­ţiuni cu totul diferite ca tempo. Un Adagio introductiv pare a trece în revistă toate stările sufleteşti ale compo­zitorului : un motiv dureros (împletit cromatic), apoi o nouă frază, întovărăşită de expresive pizzicati sincopate, în sfîrşit „strigăte” ale suflătorilor în registrul acut, spri­jinite de figuraţiile coardelor. Timpanele imprimă direcţia discursului muzical, subliniind o temă a cornului, în timp ce murmurul coardelor, „con sordini” prevesteşte un nou tempo, într-adevăr, secţiunea următoare (Piu andante) ne oferă un contrast faţă de începutul părţii, iar desfă­şurarea în canon a temei de corn ne arată, fără echivoc, filiaţiunea romantică a concepţiei ; este, într-un fel, ma­niera unui Weber (din „Freischütz”) sau Schubert (din Marea Simfonie în Do major). Tn sfîrşit, Allegro non troppo, mă con brio introduce un aer solemn, transfigurînd Adagio-ul iniţial şi amintind de finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven. Din nou, gîndirea muzicală a lui Brahms ne oferă evidenţa conceptului unităţii, întreaga parte a patra reprezintă, în fond, o transpunere a părţii întîi într-un climat de bucurie moderată. Toate temele se găsesc angajate aici către un Piu allegro, mînat mai întîi prin impulsuri ritmice (ceea ce conferă temei de coral un contur precis) şi încheiat într-o atmosferă de imn. Parcă nicăieri ca aici, Brahms nu reuşeşte să orga­nizeze mai desăvîrşit un material muzical atît de vast şi de divers.

Simfonia nr. 1 constituie un exemplu de prelucrare genială a tradiţiilor clasice într-o substanţă şi o structură inedită. Este o creaţie de intens dramatism, nu lipsită însă de germenii acelei linişti ce va avea să vină mai tîrziu.

T a pupitrul Filarmonicii clujene, artistul poporului Antonin Ciolan „oficiază” una din minunatele tălmăciri ale unor pagini muzicale pe care le trăieşte ca puţini alţii. Pentru el, muzica lui Brahms reprezenta — printre altele — o tradiţie personală, statornicită, încă din anii de studii, cu meşteri ca Nikisch sau Draeseke şi adîncită de-a lungul aproape a şase decenii de activitate. Apare firesc, de aceea, ca interpretarea Simfoniei nr. 1 să ne releve, mai presus de orice, perfecta pătrundere şi redare stilistică ; iar dacă putem vorbi şi de o libertate „creatoare” a artistului, acesta se supune fidelităţii faţă de spiritul partiturii. Interpretarea lui Antonin Ciolan se bazează pe convergenţa riguroasă a tuturor elementelor, de la tempi şi frazare, pînă la dozajul rafinat al sonirităţilor.

Răspunzînd acestei viziuni, valorosul colectiv clujean ne oferă şi de astă dată o execuţie de autentică ţinută artistica.

Conclusion   d’une   longue   gestation,    la   Symphonie No.  1  en do mineur, op. 68, de Johannes Brahms

dépasse le cadre conventionnel de la période post-Beethovenienne, en concentrant une richesse d’expression rarement rencontrée. Exécutée pour la première fois le 4 novembre 1876 à Karlsruhe, sous la baguette de Max Dessoff, cette oeuvre a étonné le monde musical allemand par la vigueur inhabituelle du langage, par la variété des métamorphoses thématiques, par la profondeur de la pensée musicale.

Sous la direction d’Antonin Ciolan, la Philharmonie de Cluj-Napoca réalise une exécution basée sur le respect rigoureux du style, critèrie idéal qui offre â l’interprétation la possibilité de trouver sa vraie liberté de „création”.