Descriere
Ultimele trei simfonii ale lui Ceaikovski, nr. 4 în fa minor, nr. 5 în mi minor și nr. 6 în si minor, sînt legate între ele prin forța și plasticitatea ideii conducătoare și generatoare, care le-a determinat conținutul și structura. Această idee generatoare exprimă lupta tragică, rareori victorioasă, a omului împotriva «destinului», noțiune căreia compozitorul îi integra întreaga complexitate a obstacolelor și opreliștilor materiale și spirituale, psihologice și sociale, ce se opuneau, în limitele istorice ale veacului trecut, fericirii omenești. El considera că fericirea și echilibrul sufletesc se află la capătul unui drum plin de dureri și suferințe, ce trebuiesc depășite și înfrînte. înțeleasă prin această prismă, simfonia « Patetica » constituie reflectarea obiectivă, dar străbătută de o adîncă emotivitate, a existenței unei umanități copleșite de povara asupririi, așa cum îi apărea artistului existența poporului său.
Simfonia nr. 6 in si minor, « Patetica », dedicată lui V. I. Davidov — un prieten apropiat al compozitorului — a fost schițată în timpul unei călătorii în străinătate, în iarna anului 1892—1893. Revenind în patrie, în primăvara aceluiași an, compozitorul a lucrat cu o fervoare inspirată, .dîndu-i forma definitivă într-un răstimp de cîteva luni. La 11 februarie 1893, Ceaikovski comunica prietenului său Davidov: « în timpul călătoriei mi-a venit /de/a unei noi simfonii, de astă dată programatică, dar cu un program care va râmîne pentru toți enigmatic, — lasă-i să ghicească, iar simfonia se va numi Simfonia programatică (nr. 6 j. . .
Programul ei este tot ceea ce poate fi mai pătruns de subiectivism, și deseori, în timpul peregrinărilor, compunînd-o în gînd, am plîns foarte mult. Acum, după ce m-am întors acasă, am început să transcriu schițele și lucrul a fost efectuat cu otita înfocare, atît de repede, Incit în mai puțin de patru zile eram absolut gata cu partea întîia, iar in minte mi se conturau s/ celelalte părți. Jumătate din partea a III-a este gata. Ca formă, vor fi multe lucruri noi in această simfonie si de altfel, finalul ei nu va fi un allegro zgomotos, ci dimpotrivă, cel mai tărăgănat adagio. » Cîteva luni mal tîrziu, Ceaikovski mărturisea aceluiași prieten : «Eu o consider in mod hotărît cea mai bună și îndeosebi cea mai sinceră din toate compozițiile mele. O iubesc cum n-am iubit vreodată nici una din celelalte odrasle muzicale ale mele.»
Simfonia « Patetica » depășește ca bogăție a sentimentelor și forță expresivă nu numai simfoniile precedente, dar ea poate fi socotită ca un apogeu al întregii creații a lui Ceaikovski. Nici o altă creație a sa nu poartă într-o asemenea măsură pecetea spontaneității și sincerității afective, nici o altă lucrare nu o depășește sub raportul invenției tematice, a profunzimii limba¬jului armonic și orchestral, a solidității și clarității magistrale a planului arhitectonic, în ultima sa simfonie, Ceaikovski se afirmă ca un inovator îndrăzneț în domeniul simfonismului. El merge pînă la înlocuirea Finalului, de obicei în mișcare vie, cu o parte lentă, de caracter funerar, impresionantul « Adagio lamentoso».
Prima audiție a Simfoniei nr. 6 « Patetica » a avut loc la 11 octombrie 1893, la Petersburg. Ea este alcătuită din patru părți: 1). Adagio — Allegro non troppo, 2). Allegro con grazia, 3). Allegro molto vivace, 4). Adagio lamentoso.
Partea l începe cu o introducere lentă, Adagio, a cărei temă întunecată și tînguitoare, expusă de un fagot solo în pianissimo, pe fondul apăsător al armoniei contrabasurilor, creiază o atmosferă de așteptare încordată și chinuitoare. De trei ori se repetă motivul introductiv, pînă cînd izbucnește din ei tema principală a mișcării, Allegro non troppo, în care melodia inițială a fagotului a fost integrată. Melodia principală se extinde în întreaga orchestră, pornește din registrul violelor și violoncelelor pentru a cuprinde suflători! de lemn (flaute și clarinete) și de alamă. Tema principală dezvoltată din celula motivului introductiv sugerează parcă sfărâmarea unui jug chinuitor și avîntarea în iureșul luptei, în care se înfruntă forțe adverse. Caracterul ofensiv al temei este subliniat prin prezentarea ei în varianta unui marș intonat de alămuri. După o largă expunere simfonică a temei, o dată cu potolirea treptată a iureșului luptei, răsună, în partida viorilor șl a violoncelelor cu surdină, suava temă lirică, secundară, languroasă și dulce, ca o viziune a fericirii, începutul dezvoltării — Allegro vivo — întrerupe această viziune visătoare printr-o izbucnire de forță neobișnuită, care readuce imaginile ce au dominat expunerea largă a temei principale. După secțiunea dezvoltătoare, tumultoasă și patetică, dominată de tema principală tratată la un moment dat și în stil fugat, repriza readuce temele în ordinea inițială a apariției lor, subliniind, prin armonizarea șl timbrarea lor, trecerea de la întunericul robiei spre avîntul luptei. O Coda amplă, cu trei culmi¬nații sonore, încheie prima parte într-o ambianță de calm și visare.
Partea a II-a, Allegro con grazia, este un vals, deși la cheie apare măsura de cinci timpi. Ea este structurată în forma unui lied cu trei secțiuni. Dacă melodia primei secțiuni este pătrunsă de grație și feminitate, de farmec învăluitor, tema părții mediane exprimă o melancolie adîncă, întretăiată de intonații de suspin. Unii comentatori denumesc partea aceasta « Idilă ». Ea reflectă o viziune armonioasă asupra vieții, o aspirație nemărginită spre desăvîrșire.
Partea a III-a, Allegro molto vivace, .se desfășoară în atmosfera unui fantastic și strălucitor scherzo simfonic, fără a avea însă secțiunea mediană, tradiționalul Trio. Ea îmbină în desfășurarea ei caracterul dansant al unei Tarantelle cu intonațiile și ritmica incisivă, energică a unui marș biruitor. S-ar părea că această parte zugrăvește, cu o mare bogăție de imagini, lupta grea cu forțele distrugătoare ale ironiei, sarcasmului și invidiei, în alternarea de ritmuri de dans și de marș, această parte tinde spre o puternică culminație sonoră, ce întruchipează parcă triumful forțelor creatoare, ce nu sucombă în fața adversității.
Finalul lent al simfoniei, Adagio lamentoso, este fără precedent în istoria simfonismului. El se desfășoară în atmosfera unui impresionant cînt funerar, însuși compozitorul a indicat că această parte reproduce atmosfera unui recviem. Omul a luptat, a iubit, a muncit și prin creația sa a dominat soarta, dar moartea pune capăt luptei sale. Instrumentele cu coarde intonează motivul principal, dureros, cu o linie descendentă, înveșmîntîndu-l în armonii de o splendidă expresivitate. Motivul exprimă parcă hohote de plîns și jalep durerilor mari. O a doua melodie, largă, cantabilă, intonată de viori, aduce parcă, la un moment dat, sub forma unui coral intonat de trei tromboni și de tubă, melodia cromatică a unui vechi coral protestant «Weinen, klagen, sorgen, zagen », folosit de Bach în Missa în si minor.
Simfonia se încheie cu suspine tot mai stinse și cu o lovitură stingheră de tam-tam. Moartea își obține drepturile, dar abia după ce forța spirituală a omului s-a afirmat cu plenitudine prin actul creației și al încrederii în viață.
V. CRISTIAN
Recenzii
Nu există recenzii până acum.