Descriere

Principiul ,,Gesamtkunstwerk”-ului, al unirii mai multor ramuri de artă în cadrul unei singure lucrări, principiu pe care Wagner și-a clădit întreaga sa creație, se manifesta, într-o formă particulară, și în opera lui Franz Liszt. Liszt, omul de cultură, îndrăgostit pasionat al vieții, reacționa sensibil la diferitele manifestări ale creației omenești din jurul său. Poezia lui Lamartine, Byron sau Schiller, drama lui Shakespeare sau Goethe, romanul lui Hugo ca și o sculptură, un tablou sau un vas antic frumos, trezeau iu el rezonanțe puternice, pe care le transforma in muzică, cu o excepțională putere evocativă, mai ales lucrările sale scrise la vîrsta de 40-50 ani — perioada de naștere a poemelor sale simfonice — au acest substrat programatic. Chiar atunci cînd programul lucrării nu este indicat de către autor nici măcar prin titlu — cum este căzni concertelor pentru pian și orchestră. — întreaga lor desfășurare îndeamnă pe ascultător să presupună existența unui conținut literar.

Începînd cu lucrările sale clin această perioadă, Liszt devine un inovator al limbajului muzical. Pe lîngă revoluționarea limbajului pianistic — pe care-1 lărgește pînă la proporții orchestrale — și al celui armonie, Liszt deschide drumuri noi prin înlănțuirea liberă a tonalităților, prin disonanțele și cromatismele sale îndrăznețe, prin introducerea de procedee noi și originale și in lumea formelor muzicale. Pornind de la principiul monotematismului, de la construirea întregii lucrări pe o singură idee de bază, Liszt ajunge pînă la sonata concentrată într-o singură parte, la poemul simfonic monotematic și monopartit. Era firesc ca țesătura melodică unitară să atragă după sine și un plan unitar al formei. Astfel la Liszt lucrarea ciclică apare ca un șir de variante ale unei singure idei centrale, exprimată in diverse forme.

In Concertul pentru pian și orchestră nr. l în mi bemol major, deși se mai pot distinge contururile celor patru părți componente, ele apar contopite într-o neîntreruptă și uriașă respirație, caracterul unitar al lucrării fiind accentuat și prin revenirea elementelor tematice mai importante din final.
Marea putere atractivă a acestui concert, care poartă pecetea neasemuitei virtuozități pianistice a autorului său, constă iu primul rînd în bogăția lui melodică. Fondul afectiv al lucrării se exprimă printr-un șir de melodii, care, deși aduc imagini contrastante, se înrudesc, prin caracterul lor tipic romantic. Prima temă, care joacă un rol primordial nu numai în mișcarea întiia — Allegro lliaestoso — ci în inlreaga desfășurare a lucrării, arc un suflu patetico-croic. Deși bazată pe un motiv scurt, compus din punct de vedere intonațional doar din două semitonuri, ea seamănă cu un larg gest retoric, exprimînd încordare și avînt în același timp. Imediat de la început această temă ne atrage atenția asupra caracterului măreț al celor ce urmează. Într-adevăr, ca o confirmare a celor anunțate, răsună apoi grandioasa cadență a pianului. De-a lungul discursului muzical mai intervine? și un alt element tematic, visător; dominația primei teme rămîne însă categorică pînă la sfîrșitul mișcării.

Mișcarea a doua — Quasi adagio — care urmează fără întrerupere — aduce o melodie caldă, lirică, care prin zborul ci liber, înaripat, amintește de vocea omenească. După o bruscă schimbare de atmosferă, apare o altă. melodie senină, radioasă, intonată rînd pe rînd de flaut, clarinet .și oboiul solo.
În construcția mișcării a treia — Allegretto Vivace — 1111 rol important îl joacă variațiunea, unul din procedeele preferate de Liszt. Motivul de bază, zglobiu și capricios, expus mai întîi de corzile în pizzicato, capătă diferite aspecte în interpretarea pianului, flautului, oboiului și al corzilor grave. La sfîrșitul mișcării reapare cadența pianului din prima parte, atrăgînd după sine și revenirea tuturor elementelor tematice din această parte.

în final, pornind în ritmul unui marș, elementele tematice cunoscute în cursul lucrării se succed într-un tempo din ce în ce mai însuflețit. Prin avîntul comun al instrumentului solist și al orchestrei, printr-o sublimă gradație a forțelor expresive, concertul se încheie într-o atmosferă de jubilare.

Judecînd după strălucirea și prospețimea culorilor, spontaneitatea și naturalețea invenției melodice, nimeni n-ar crede că poemul simfonic „Preludiile” de Liszt a cerut nouă ani de lucru din viața creatorului său.

Și totuși, de la notarea primelor schițe în 1845, pînă la prima reprezentație la Weimar în 1854, s-au scurs 9 ani, în care lucrarea a fost supusă unei permanente cizelări.

În „Preludii”, Liszt s-a inspirat din poemul lui Lamartine „Meditations poétiques”. Pentru explicarea ideii de bază și a conținutului lucrării, Liszt a notat iu partitură următoarele rînduri: „Oare Viața omului este altceva decît O serie de preludii la acel cintec necunoscut, a cărui primă și solemnă notă o intonează moartea?” care își găsesc expresia muzicală în atmosfera misterioasă a introducerii poemului. Motivul unison al corzilor poartă în sine germenul tuturor temelor care urmează. Insă muzica lui Liszt nu corespunde mai departe cu această ideie de bază. în pasagiile următoare ca părăsește orice fond metafizic și devine cîntecul viguros și animat al vieții.

În culorile bogate și radioase ale orchestrei apare in fața noastră omul în toată puterea lui. Curînd însă imaginea forței cedează locul unor sunete mai dulci: „Aurora fermecată a fiecărei inimi este dragostea” spune programul. Gingășia primei dragoste este zugrăvită de Liszt printr-una din cele mai fermecătoare melodii ale sale.

Dar muzica din ce in ce mai animată, mai amenințătoare, avertizează: „care este acel destin în care primele voluptăți ale fericirii să nu fie întrerupte de o furtună, al cărei suflu mortal risipește gingașele iluzii și al cărei trăznet fatal dărîmă altarul?”

Încetul eu încetul, sălbatica furtună orchestrală se liniștește. Ca o amintire a fericirii trecute răsună din nou motivul dragostei. Episodul care urinează aduce mingîierea: „După o asemenea zguduire, care suflet adînc rănit nu caută a-și odihni amintirile în liniștea și seninătatea vieții de la țară?”
Minunata pastorală, care aduce vindecarea durerilor inimii nu durează mult. Căci după cum spune ultima frază a introducerii: „Totuși bărbatul se resemnează arareori să guste multă vreme liniștea binefăcătoare, care 1-a încîntat în mijlocul naturii și cînd trompetele dau semnalul de alarmă, el se avîntă în locurile cele mai primejdioase, oricare ar fi războiul care-1 cheamă în rîndurile luptătorilor, pentru a regăsi, în toiul luptei, întreaga încredere în sine și deplina stăpînire a forțelor sale!”

Dorința de acțiune s-a trezit în om, el se aruncă din nou în vîrtejul vieții. După o grandioasă descriere a luptei, poemul se încheie cu o odă magnifică, care cîntă victoria finală a omului

JUDITH LAZĂR