Descriere

Succesul răsunător pe care George Enescu l-a obținut cu Poema Română (1896) și cîțiva ani mai tîrziu (1901) cu cele două Rapsodii Române ar fi putut constitui un îndemn de-a compune și mai departe în stilul predecesorilor săi din secolul XIX, care s-au inspirat din muzica populară orășenească. Aceste lucrări, reprezentative pentru debutul său componistic, arată cele două moduri posibile ale legăturii compozitorului cu folclorul, în Poema Română toate temele sînt inventate de Enescu în spiritul muzicii populare, iar în cele două Rapsodii el folosește citate. După ce a compus aceste lucrări, Enescu și-a dat seama de posibilitățile expresive destul de limitate ale folclorului orășenesc, din care era alcătuit repertoriu! tarafurilor de lăutari, mult mai puțin variate din punct de vedere meladico-ritmic decît muzica populară autentic țărănească. Fără a apela la această sursă, în stilul lucrărilor care au urmat după Rapsodii au loc importante modificări. Asimilînd — cum o dovedesc lucrările sale de școală — în timpul anilor de ședere la Viena și Paris în mod temeinic stilul clasico-romantic, în prima sa perioadă de creație, care ține pînâ la compunerea celei de-a treia Sonată pentru vioară și pian în caracter românesc (1926), el era de părere că lucrări de semnificație universală nu pot fi realizate decît cu ajutorul limbajului muzical care s-a format de-a lungul secolelor prin influențarea reciprocă a mai multor culturi naționala. Este caracteristic pentru creația marelui nostru compozi. tor, din aceasta primă perioadă de creație, că elementele de stil specifice cîntecelor și dansurilor populare, auzite în copilărie și întipărite în memoria sa, apar într-o forma stilizată, fără intenția deliberată a lui Enescu de a scrie o muzică cu un evident caracter național, îmbinarea elementelor stilistice ale muzicii clasico-romantice cu inflexiunile melodice cvasi-populare atribuie stilului său și în această primă perioadă de creație o notă cu totul personală. Noul stil, deosebit de cel al Poemei și al Rapsodiilor, este caracteristic Suitei nr. 1 pentru orchestră (1903). Prezența unor inflexiuni melodice populare în prima parte a Suitei, în Preludiul la unison, îi conferă un evident iz românesc. Datorită excepționalei forțe expresive a melodiei — de un suflu și o amploare neobișnuit de mare — sprijinită doar pe alocuri de cîteva sunete ale timpanilor, fără nici o înveșmîntare armonică, Preludiul reprezintă un caz unic în întreaga muzică universală. Partea a ll-a a Suitei, Menuet lent (în măsura de 3/4, caracteristică menuetelor) constituie de fapt o continuare a primei părți, datorită nu numai aceleiași mișcări („mouvement du precedent”, cum notează compozitorul), dar și apariției frecvente a unor motive din Preludiu. Avînd în general și același caracter meditativ, Menuetul se deose¬bește, totuși, de Preludiu prin alte nuanțe ale sale, aparținînd în fond aceleiași sfere emoționale. Lirismul cald, atît de caracteristic părților lente ale lucrărilor ciclice ale marelui nostru compozitor, este propriu și celei de-a III-a părți a Suitei, Intermede (Intermediu), dar după cum arată și indicația de „gravement”, cu privire la modul de exe¬cuție, atmosfera devine mai apăsătoare, substanța emo¬țională mai umbrită față de cele două părți precedente. La aceasta contribuie și scriitura polifonâ, suprapunerea frecventă a două melodii, fiecare cu un profil distinct, care contribuie împreună la expresia dorită de compozitor.

Finalul, expresia sentimentului de afirmare plenară a deții, se află în mare contrast emoțional cu conținutul meditativ al părții precedente. De mișcare vioaie (in măsura de 6/8 care alternează pe alocuri cu măsura de 3/4), acest final se situează în privința caracterului între Giga și Tarantelă. La începutul dansului domină un singur motiv de două măsuri, care apoi servește ca suport sonor suprapunerilor unei teme noi. Partea mediană, deo¬sebit de luminoasă, contribuie la farmecul acestui final captivant.

Suita nr. 2 (tot în Do Major, ca și prima) este alcătuită din șase părți: Uvertura, Sarabandă, Giga, Menuet grav, Aria și Bourree; ea a fost compusă in 1915 și executată în primă audiție la București sub conducerea lui George Enescu, la 5.111.1916. Enescu a luat ca model vechile suite pentru clavecin ale compozitorilor din sec. /VI—XVII, alcătuite dintr-o succesiune de dansuri contrastante. Păstrînd caracterul general al acestor dansuri vechi, Enescu a dat muzicii un conținut emoțional nou, bogat și variat, o notă contemporană.

În timp ce partea întîi â primei Suite demonstrează calitățile de mare ‘metodist ale lui Enescu, aceeași parte din cea de-a doua Suită arată excepționala sa măiestrie contrapunctică. Concepută în formă de fugă (pe alocuri în șase voci), cu două teme, Uvertura este pe cît de savant construită, pe atît de expresiva și poate fi considerată drept un omagiu adus lui J. S. Bach, cel mai mare maestru a\ polifoniei, in această formă rigu¬roasă, care constă în prezentarea pe rînd, de către fie¬care dintre vocile suprapuse, a celor două idei muzicale de bază ale fugii, numite expoziții, care apar în tonalități diferite, legate între ele prin divertismente, Enescu folosește cu o suverană măiestrie toate artificiile contrapunctice, nu ca scop în sine, ci ca mijloc de intensificare a expresiei. Deși, spre deosebire de mulți contemporani ai săi cu tendințe inovatoare, Enescu a rămas fidel for¬melor tradiționale, o astfel de atitudine „clasicizantă”, pe care o arată Uvertura, constituie, totuși, o excepție în creația sa.

Vorbind la scurt timp, după prima audiție a acestei Suite, într-un articol apărut în 1916, în vechea revistă „Muzica”, Alfred Alessandrescu spunea următoarele: „Domnul Enescu păstrează în toate lucrările sale forma cea mai clasică, de aceea cea mai desăvîrșită pe care ne-au lăsat-o mari plăsmuitori ~de formă. În această privință, noua sa Suita se înrudește cu scrierile lui Bach (mai ales Uvertura) și Beethoven (Bourree)”. înrudirea de care vorbește Alfred Alessandrescu constă doar în perfecțiunea formei, în echilibrul desăvîrșit între intenție și realizare, fără nici-o urmă de epigonism.

Partea a II-a, Sarabandă, păstrează caracterul oarecum solemn al vechiului dans, dar grație acelor inflexiuni melodice de obîrșie populară caracteristice stilului său, melodia capătă o notă oarecum românească.

Partea a III-a, Giga, are un caracter vioi, săltăreț. De origine populară, acest dans și-a făcut apoi intrarea în saloanele aristocrației. Față de forma inițială scurtă a acestui dans, Enescu i-a dat o considerabilă amploare, procedeele de dezvoltare ale temei demonstrînd, ca de-altminteri și în ultima parte a Suitei, Bourree, darurile de simfonist înnăscut ale lui Enescu, care se vor manifesta într-un mod și mai strălucit în cele trei simfonii care vor urma la scurt timp după compunerea acestei Suite.

Ca moment contrastant urmează un Menuet grav. Dintre toate dansurile vechi de ținută, cel mai elegant era menuetul; potrivit mișcărilor pline de grație ale dansatorilor, muzica avea un caracter mai delicat decît acela al altor dansuri vechi. Spre deosebire de menuetele de senină transparență — pe care le întîlnim atît de frecvent în creația instrumentală a lui Mozart — cel ce figurează în Suita nr. 2 prezintă o concentrată substanță emoțio¬nală, cu un caracter solemn, nelipsit de accente de gravitate.

Partea a V-a, Aria, în acord deplin cu titlul piesei, se distinge printr-o melodie de largă respirație și cantabilitate, atît de caracteristică melodiilor din părțile lente ale lui Enescu, fiind și expresia acelorași stări de nostal-gică reverie, care se îmbină adeseori cu meditația profundă. La expresivitatea muzicii contribuie și diversitatea timbrurilor instrumentelor de suflat, care sînt purtătorii principali ai substanței melodice.
Partea a VI-a a Suitei, Bourree, în caracterul unui final de simfonie, are drept singură trăsătură comună cu vechiul dans aceiași mișcare riguroasă, in forma unui amplu rondo, un singur refren, alternînd cu același cuplet, constituie elementele unor magistrale dezvoltări tematice. Această parte, cu care se încheie Suita nr. 2, impre¬sionează — ca și finalurile primelor două Simfonii care urmează — prin același avînt tumultuos, aceiași vervă scînteietoare.

ZENO VANCEA

A près le Poème Roumain (1896) et les deux Rapsodies Roumaines (1901), Georges Enesco (1881— 1955) tâche à combiner les éléments stylistiques de la musique classique-romantique avec les inflexions mélodiques quasi-populaires, ce qui confère à son style de cette première période de création une note tout â fait personnelle. Le nouveau style est caractéristique à la Suite no. 1 pour orchestre en Ut majeur (1903). La présence d’inflexions mélodiques folkloriques dans le premier mouvement de la Suite, le célèbre Prélude â l’unisson — cas unique dans toute la musique universelle — lui attribue un évident parfum roumain. Le Menuet lent, qui suit, continue le mouvement initial grâce surtout â l’apparition fréquente des mêmes motifs. Dans l’lntermède, l’atmosphère devient plus ombragée, alors que dans le Final l’expression d’affirmation totale de la vie se trouve dans un grand contraste émotionnel avec le contenu méditatif du mouvement précédent.
La Suite no. 2 en Ut majeur (1915) a été réalisée por Enesco en prenant comme modèle les anciennes suites pour clavecin des maîtres du XVI—XVM-ème siècle. En gardant le caractère général des danses (Ouverture, Sarabande, Gigue, Menuet grave, Air, Bourrée), Georges Enesco confère à la musique un contenu émotionnel nouveau, riche et varie, une note contemporaine.