Descriere

Apărut pe afişele teatrelor muzicale europene la începutul de veac XX (lucrarea sa de debut, „Manevrele de toamnă”, a fost prezentată în anul 1908), compozitorul maghiar Imre Kálmán (1882—1953) a dat succesiv la iveală o serie de operete, ale căror titluri s-au înscris deîndată şi temeinic în repertoriul multor scene ale lumii : „Camarazii” (1910), „Lăutarul” (1912), „Domnişoara Suzi” (1913), „Sylvia” sau „Regina ceardaşului” (191.5), „Zîna carnavalului” (1917), „Fetiţa olandeză” (1919), „Bayadera” (1921), „Con­tesa Maritza” (1924), „Prinţesa circului” (1926), „Ducesa din Chicago” (1927), „Violetele din Mont’martre” (1930), „Cîntăreţul diavolului” (1932), „Marinka” (1945).

„Contesa Maritza” a început să-l preocupe pe Kálmán în perioada ime­diat următoare succesului „Sylviei”, care i-a adus compozitorului consa­crarea pe plan mondial. Libretiştii săi preferaţi — Julius Brammer şi Alfred Grünwald — îi prezintă, la începutul anului 1915, un nou libret, in­spirat după romanul scriitorului francez Octave Feuillet „Le roman d’un jeune homme pauvre”, pe care Kálmán îl găseşte corespunzător, hotărîndu-se să înceapă deîndată compunerea muzicii. Unele analogii de situaţii cu cele din „Sylvia” îl fac însă să-şi întrerupă, în repetate rînduri, munca, de teamă de a nu se repeta. Abia în 1924, după ce crease alte trei ope­rete, Kálmán se decide să prezinte publicului „Contesa Maritza”.

Ceea ce, de la primul spectacol, a determinat o primire favorabilă a fost muzica operetei, abundînd în numeroase pagini de pregnant melodism, cu arii şi duete cantabile, dansuri variate şi însufleţite, colorat or­chestrate — în care prind glas intonaţiile şi ritmurile populare maghiare, înmănunchiate cu cele ale operetei vieneze — şi presărate pe parcursul unui libret bogat în scene dinamice.

Subiectul este ţesut pe o intrigă amoroasă tradiţională, specifică ge­nului. Rămasă văduvă, tînăra şi frumoasa contesă Maritza este înconjurată de mulţi admiratori, care o cer cu insistenţă în căsătorie. Dorind să scape de tot acest anturaj, ea se retrage la una din moşiile sale, anunţînd că se logodeşte cu un anume Kolomân Zsupân, personaj imaginar creat pentru această înscenare. La conacul moşiei este aşteptată de săteni şi de noul ei administrator Tassilo, un tînăr nobil, care — fiind de mai multă vreme îndrăgostit de contesă — s-a angajat sub un nume fals, ascun-zîndu-şi originea sa aristocratică. Prezenţa sa la moşie avea însă şi o altă explicaţie : el dorea să ajute la redresarea averii Maritzei, care se afla în pragul falimentului. Singur şi departe de oraşul drag — Viena — pe care-l părăsise, Tassilo aşteaptă cu emoţie venirea celei dragi (nr. 1, cîntecul „Cînd amurgul blînd tainic vine”). Cînd contesa soseşte (nr. 2 „Cîntă-mi dar ca altădată, hai, bătrîne lăutar!”), ea este atît de bucuroasă la revederea focurilor dragi, încît răspunde rece cuvintelor de bun sosit ale lui Tassilo, adresîndu-i doar reproşuri pentru netrimiterea unor sume solicitate. Tassilo, însă, preocupat să ajute la refacerea situaţiei financiare a contesei, nu se indispune de mustrarea primită, mai ales că, printre prie­tenele Maritzei, o întîlneşte pe sora sa Liza (nr. 3, duetul „Sora mea, draga mea, surioara mea”). Fata este mirată de atitudinea fratelui ei, de noul lui nume şi de noua sa funcţie.

Tocmai cînd se aştepta mai puţin, Maritzei îi este anunţată sosirea lui Kolomán Zsupán, cel imaginat de ea ca viitor logodnic. Într-adevăr, un asemenea Zsupán exista şi el se prezentase la conac, hotărît să împli­nească oficierea logodnei. La insistenţele lui (nr. 4, duetul „Nu-i glumă, mă crede”), contesa nu poate face altceva decît să continue jocul, sărbă­torind evenimentul, dar evitînd să anticipeze data viitoarei căsătorii.

în timpul petrecerii, Tassilo îşi vede împrăştiate speranţele de a se putea apropia de inima Maritzei şi-şi cîntă aleanul într-o romanţă, acom­paniat de lăutari (nr. 5 „N-am fost eu altădată sărac ţi trist mereu”). Contesa aude cîntecul şi-i cere lui Tassilo să-l repete, însă acesta refuză. Supărată, Maritza îl concediază. Curînd, ea regretă gestul, deoarece află despre bunele intenţii ale lui Tassilo de a-i reface averea şi-i cere să rămînă, oferindu-i chiar prietenia sa.

Observînd răceala cu care îl tratează Maritza, Zsupán îşi îndreaptă alenţia către Liza (nr. 6, duetul „In vis, la noapte şi tu să vii aş vrea”). Maritza, la rîndul ei, se simte tot mai legată de Tassilo ; într-un elan sufle­tesc comun, amîndoi se hotărăsc să rămînă alături pentru tot restul vieţii (nr. 7 şi nr. 8 duetele „Nu trăim decît o clipă” şi „Te rog să nu vor­beşti, în ochi doar să mă priveşti”).

Discul de faţă cuprinde opt din cele mai importante momente ale spectacolului, în care se îmbină lirismul meditativ cu exuberanţa caracte­ristică genului. El oferă, în felul acesta, o sugestivă privire de ansamblu asupra muzicii uneia dintre cele mai populare lucrări din repertoriul consa­crat al operetei.

ŞTEFAN BONEA

Composée par Imre Kálmán, „La comtesse Maritza” est devenue rapidement une des œuvrés les plus populaires du répertoire mondial de l’opérette, grâce à ses mélodies inspirées et à ses danses pleines d’en-train, réunissant les rythmes du folklore hongrois â la grâce et â la saveur de l’opérette viennoise.

L’action tourne autour de deux paires d’amoureux — Maritza et Tassilo, Lisa et Zsupán — qui, arpés les quiproquos usuels, finissent par unir leurs destinées. Le disque présente huit des pages les plus célèbres de l’opérette, dans l’interprétation des solistes et de l’orchestre de l’Opéra hongrois de Cluj, sous la direction de Hary Béla.