Istoria muzicii universale – Georg Friedrich Händel

Disc Vinil » Istoria muzicii universale – Georg Friedrich Händel

Istoria muzicii universale – Georg Friedrich Händel

Artist (grup, formaţie etc.):
Zeno Vancea
Componenţă:
partea I: cembalo: Hans Otto, solist: Eberhard Büchner - tenor (1), soliști: Sigrid Kehl - alto, Hellmuth Kaplan - bas, Hanne-Lore Kuhse - soprană, Günther Leib - bariton (2), solistă Emilia Petrescu - soprană (3, 4), cembalo: Erwin Milzkott, solistă Jutta Vulpius - soprană (5); partea II: soliști: Gerhard Bosse - vioara I, Măria Vermes - vioara a Il-a, Friedemann Erben-— violoncel, Hannes Kästner - cembalo (1), solist : Horst Gehann - orgă (4), Hans-Peter Schmitz - flaut, Werner Haupt - viola da gamba, Hans Pischner - cembalo (5), Mihai Constantinescu - vioara I, Ștefan Gheorghiu - vioara a II-a, Valentin Gheorghiu - clavecin (6)
Categorie (gen):
muzică simfonică, muzică clasică, romantic, neo-clasic
Orchestra(e):
Orchestra Filarmonicii din Dresda, Orchestra Festivalului Händel din Halle si Corul Radiodifuziunii din Leipzig, Formație de cameră, Orchestra de cameră din Berlin, Orchestra Filarmonicii de stat din Hamburg, Formația „Collegium", Cvartetul de muzică veche „Collegium musicum academicum" - Cluj
Dirijor:
Kurt Masur, Horst Tanu-Margraf, Helmut Koch, Leopold Ludwig,
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1972
Cod casa de discuri:
EXE 0651
Ţara:
Romania
Muzica (aranjamente):
NOTĂ : Exemplele de la nr. l, 2, 5 (fața I) și nr. l, 5 (fața a II-a) ne-au fost puse la dispoziție prin bunăvoința Casei de discuri VEB Deutsche Schallpllatten din Berlin, R.D.G.

250 lei

Stoc epuizat

Descriere

Spirit universalist ca și Bach, Händel a creat o operă muzicală ce reprezintă, în aceeași măsură ca și cea a marelui său contemporan, o sinteză a artei europene din timpul său.
În cartea sa despre Händel, cunoscutul scriitor si muzi¬colog francez Romain Rolland spune despre marele compo¬zitor următoarele : „Ca temperament și caracter un german adevărat, el a devenit in artă, ca și compatriotul său Leibnitz, pe care l-a cunoscut la Hanovra, un cetățean al lumii, un european, format sub influența precumpănitoare a culturii latine”. )
În ciuda faptului că arta celor doi mari maeștri ai Baro¬cului, Bach și Händel, este expresia spiritului aceleiași epoci și că ambii se folosesc de un mod similar de exprimare, în care polifonia deține un loc precumpănitor, muzica lor, expresie a două temperamente diferite, se deosebește atît în privința conținutului emoțional, cît si în privința cîtorva trăsături caracteristice de stil : în timp ce Bach era un medi¬tativ, un interiorizat, frămîntat de marile probleme ale exis¬tenței umane, Händel reprezintă tipul artistului cu un temperament exuberant, receptiv la toate influențele lumii încon¬jurătoare, înclinat să oglindească în muzica sa, cu precădere, latura însorită a vieții. In același timp însă, temperament de luptător, el a fost unul dintre puținii compozitori care au scris o muzică cu o autentică notă eroică.
Tonul festiv al Barocului nu și-a găsit poate în nici o altă muzică a timpului o expresie mai convingătoare, decît în unele din creațiile sale vocale și instrumentale de mari proporții. De aceea, cu toată căldura si intensitatea simțirii, ce se degajă din ariile operelor si oratoriilor, precum si din părțile lente ale lucrărilor sale instrumentale, adevărata personalitate Händeliană se oglindește cel mai fidel în lucrările cu caracter epic și dramatic, îndeosebi în corurile monumen¬tale ale oratoriilor, în care compozitorul exprimă cu o impre¬sionantă forță simțirea maselor populare.
Pornind în creația sa de la muzica precursorilor și a contemporanilor săi germani, Händel își îmbogățește mijloa¬cele de expresie si pătrunde în spiritul și stilul altor culturi muzicale, atît prin studiul lucrărilor unor maeștri străini — început încă sub îndrumarea profesorului Zachow — cît și prin contactul personal cu ambianța muzicală și cu compozitorii din Italia și Anglia.
Dintre aceste culturi, prima care a exercitat o influență însemnată asupra modului său de exprimare a fost cea italiană, mai ales în ce privește muzica de operă. Influența muzicii italiene de operă, care pe vremea aceea se bucura de o situație privilegiată în Germania, a întărit înclinația sa mascată spre melodia de tip vocal, de mare cantaibililtăte.
În 1703, cînd Händel este angajat în orchestra Teatrului de Operă din Hamburg ca violonist, el nu studiase încă partitura niciunei opere italiene. Era astfel firesc ca pentru conceperea primei sale opere „Almira” (1705) să folosească drept model lucrările compozitorului german Keiser, scrise •în stil italian.
La fel ca și textul — în parte italian, în parte german după obiceiul compozitorilor din Hamburgul acelui timp — muzica primei sale opere prezintă în privința stilului oarecari deosebiri : în timp ce ariile au un caracter pur italian, recitativele arată clar influența lucrărilor vocale ale unor compozitori germani.
Pentru a ilustra caracterul italian al melodiei, vom da ca exemplu o arietă din opera „Rinaldo”, care a obținut același mare succes ca și lucrarea sa anterioară.
Prima lucrare de operă în care modul de exprimare al compozitorului devine mai independent, deși limbajul rămîne în continuare cel italian, este opera „Radamisto”, compusă în 1720. Din cauza timpului îndelungat în care muzica ita¬liană a deținut un rol dominant în Europa, exercitîndu-și influența asupra culturii muzicale a tuturor țărilor occiden¬tale, ea s-a impus mai ales în domeniul operei, ca un fel de limbaj muzical universal, în ciuda faptului că Händel se folosea de acest limbaj curent al epocii în care a trăit, sim¬țirea sa se afirmă cu atîta vigoare, încît puternica sa perso¬nalitate creatoare nu poate fi confundată cu aceea a altui compozitor.
Cele aproximativ 30 de opere compuse de Händel au la bază — fapt caracteristic operei seria — în majoritatea cazu¬rilor, subiecte istorice . Caracterul eroic al creației sale de operă, frumusețea muzicii, explică succesele obținute timp de cîteva decenii de Händel într-o perioadă în care opera seria se apropia de declinul ei.
în caietul nr. 4 am arătat cauza pentru care operele lui Händel și ale altor compozitori din timpul său, în ciuda cali¬tății muzicale, nu s-au putut menține în repertoriul teatre¬lor de operă. In afară de caracterul demodat al libretelor , mai există și o altă cauză pentru care operele lui Händel și ale celorlalți compozitori din timpul său au fost date uitării. Aceasta constă într-o mare măsură și în schimbarea gustului publicului în privința limbajului muzical dramatic. In ceea ce privește stilul operelor lui Händel și acela al contemporani¬lor săi, ele nu se deosebesc prea mult de stilul muzicii instru¬mentale, mai ales de cel al „Concertelor grossi”, melodiile ariilor reprezentînd doar una din vocile — desigur cea mai importantă — din care era alcătuită țesătura de linii melo¬dice suprapuse.
Orchestra din timpul Barocului era alcătuită în vederea scoaterii în relief a melodiilor suprapuse, elementul coloristic avînd un rol redus. La lipsa de varietate a coloritului orchestral, se adăuga nu numai un anumit schematism al arhitecturii muzicale — bazat pe alternarea aproape constantă a recitativelor și ariilor —, dar în general si lipsa ansamblurilor și a părților corale.
În opera italiană care a urmat celei din timpul Barocu¬lui, polifonia a fost înlocuită tot mai mult prin omofonie, ariile fiind susținute acum nu de împletitura polifonică tipică muzicii de operă a lui Händel, ci de un acompaniament de acorduri, în același timp a crescut si rolul coloritului orches¬tral prin diversitatea combinațiilor de timbre instrumentale, la care se adăuga și o continuă diferențiere a limbajului armonic. Aparatul orchestral, și el într-o permanentă creș¬tere, devine capabil să realizeze mari contraste dinamice, ceea ce orchestra de tip baroc nu a putut face decît în mică măsură. Datorită acestor esențiale schimbări ale modului de exprimare, tipul de operă născut în epoca clasică și mai ales în cea romantică a făcut ca opera barocă să piardă tot mai mult teren, rămînînd pînă la urmă doar obiectul unor festi¬valuri speciale.
Firește, aceasta nu înseamnă nicidecum că muzica, luată în sine, ar fi azi lipsită de interes ; dată fiind marea bogăție melodică și forță expresivă a ariilor, corurilor și părților pur instrumentale, ea și-a păstrat o indiscutabilă valoare, la fel ca si lucrările polifone de diferite genuri ale lui Händel (oratoriile, concertele instrumentale, muzica de cameră etc.). Arii din operele sale figurează și în zilele noastre deseori în programele concertelor. Muzica de operă a lui Händel a pierdut din forța ei de atracție doar sub aspectul funcției dra¬matice.
Cînd interesul publicului aristocratic din Londra față de opera seria — puternic concurată de operele cu subiecte populare și comice —a început să scadă, Händel s-a îndrep¬tat spre oratoriu, gen în care excepționala sa forță creatoare a aflat un teren de manifestare deosebit de prielnic.
El a compus aproape 30 de oratorii care — devenite modele ale genului — sînt în majoritatea lor cîntate în mod frecvent și azi, figurînd la loc de cinste în repertoriul mon¬dial vocal—simfonic.
Spre deosebire de opere, în care corul avea un rol redus, în oratorii acesta capătă un rol deosebit de important, deve¬nind fie comentator al întîmplărilor, ca în vechea dramă grecească, fie personajul principal al acțiunii, reprezentînd poporul în luptă împotriva forțelor dușmane. Importanța corului în oratoriile lui Händel nu se datorește numai unor considerente muzicale, căci corul — prin care se face auzit glasul maselor populare —, intervenind frecvent în desfă¬șurarea acțiunii oratoriilor, marchează expresia simpatiei compozitorului pentru popor. Aceleași concepții democratice stau la baza interesului manifestat de Händel muzicii popu¬lare și a dorinței sale de a se exprima într-un limbaj direct și accesibil. De aceea Romain Rolland îl compară pe compo¬zitor cu „acei oratori antici care aveau cultul formei și instinctul efectului imediat și viu”.
Interesul lui Händel pentru oratoriu a fost alimentat si de faptul că, existînd în Anglia o veche tradiție corală, el avea nu numai un public receptiv, dar și formații de înalt nivel artistic pentru execuția lucrărilor.
Alegerea din partea compozitorului a unor subiecte biblice răspunde mai multor cauze. Pe lîngă puterea tradi¬ției și pe lîngă împrejurarea că Biblia era o lectură favorită a englezilor, hotărîtor a fost poate mai mult faptul că astfel de subiecte i-au oferit posibilitatea de a tălmăci și o gamă largă de stări emoționale, în timp ce caldul său lirism își găsea expresia convingătoare în arii, părțile textului înfăți-sînd acțiunile maselor, lupta si victoriile lor asupra opreso¬rilor, fac dovada unui larg suflu epic, a unei neîntrecute forțe dramatice.
Cunoscînd temeinic creația corală a compozitorilor englezi mai vechi, precum și pe aceea a lui Henry Purceii, care i-a servit ca model în compunerea unor imnuri scrise pe texte englezești, Händel a integrat în limbajul său și ele¬mente de stil ale muzicii corale engleze.
Paralel cu oratoriile, el a mai compus psalmi si motete pe texte latine, în muzica cărora se poate constata si influența compozitorului francez De Lalande. Astfel, spre deosebire de stilul operelor în care predomină elementul italian, modul de exprimare al lui Händel în lucrările sale corale ni se înfățișează ca o sinteză a unor elemente de stil din muzica celor patru națiuni (italiană, franceză, germană si engleză), care pe vremea sa aveau un rol conducător în arta muzicii. Clasicii vienezi — Haydn, Mozart și Beethoven ) — care au studiat lucrările lui Händel (Mozart a si publicat unele prelucrări de arii și de părți instrumentale din operele și oratoriile acestuia) au prețuit din creația sa îndeosebi ora¬toriile, care i-au stimulat în a compune lucrări de același gen (Haydn — Creațiunea, Beethoven — Pe muntele Măsli¬nilor), luînd ca model scriitura sa contrapunctică.
În timp ce în creația majorității antecesorilor săi forma oratoriului și ordinea părților erau determinate exclusiv de text, fără a se acorda o atenție deosebită arhitecturii muzi¬cale a întregului, Händel a construit cu multă grijă impună¬toarele sale edificii sonore, organizînd succesiunea ariilor, a recitativelor, a corurilor și a intercalărilor instrumentale în așa fel, încît a realizat o construcție monumentală pe deplin satisfăcătoare și sub aspectul formei muzicale, în acest scop, el însuși a dat indicații autorilor, pe ale căror texte a compus muzica oratoriilor, în unele cazuri, a alcătuit chiar el aceste texte, alegînd pasajele corespunzătoare din Biblie. Oratoriile sînt împărțite în două sau trei acte, avînd fiecare cîte o culmi¬nație corală, dar totodată întreaga desfășurare a muzicii evo¬luează, într-o tensiune mereu crescîndă, spre un punct culmi¬nant principal, situat deobicei spre sfîrsitul lucrării.
Oratoriile lui Händel dezvăluie în mod convingător și o latură importantă a personalității sale creatoare mai puțin conturată în opere si anume puterea sa de a evoca sugestiv natura, atmosfera specifică a fiecărui anotimp în parte și de a ilustra fenomene naturale (în oratoriul Belsazar, de pildă, valurile Eufratului sau în oratoriul „Israel în Egipt” furtuna, căderea nopții și chiar imaginea unor roiuri de țînțari). Aceste momente de „ilustrație muzicală” sînt realizate nu prin ono¬matopee sau diferite efecte naturaliste, ci prin mijloacele melodiei, ale ritmului și ale armoniei.
Cît de bine și-a dat seama muzicologia engleză din seco¬lul al XVIII-lea de valoarea excepțională a oratoriilor lui Händel, se poate constata, între multe ale dovezi, și din mărturia muzicologului Charles Burney, care în lucrarea sa „An account of the musical performance” apărută în 1785 la Dublin, spunea următoarele : „…toți compozitorii cu jude¬cată sănătoasă, indiferent de națiunea din care ar face parte, ce vor asculta sau descifra motivele și corurile nobile, majes-tuoase, adeseori elevate ale oratoriilor, vor trebui să recu¬noască că nu au întîlnit încă ceva asemănător printre lucră¬rile celor mai mari maeștri care au trăit de cînd a fost inven¬tat contrapunctul”.
La fel ca în operele lui Händel, scriitura polifonă alter¬nează cu cea omofonă și în oratoriile sale, în funcție de expresia urmărită. Deosebit de importante sînt fugile corale de mare amploare, de care face uz mai ales în punctele de culminație ale oratoriilor, marcate de intervenția maselor populare în desfășurarea „acțiunii”.
Ca element de contrast față de părțile polifone ale corului, intervin cele de factură omofonă. Datorită masivității acordurilor cu efecte sonore deosebite, compozitorul sporește și prin aceasta tensiunea dramatică. Intervenția corului nu se limitează la momentele dramatice sau epice, paginile orato¬riilor cuprinzînd și un mare număr de părți corale cu caracter liric.
Deosebit de prețioasă este și creația instrumentală a lui Händel, care cuprinde diferite lucrări pentru orchestră cum sînt : Concerti grossi pentru orchestră de coarde și 2 oboi op. 13, 12 Concerti grossi pentru orchestră de coarde op. 6, 3 concerte pentru orchestră mare si 2 concerte pentru „Due cori”. El a compus de asemenea și 2 suite : Muzica apelor si Foc de artificii, precum și 12 Concerte pentru orgă si orchestră.
Numeroase sînt lucrările sale de muzică de cameră : 15 Sonate pentru vioară, flaut sau oboi, o Sonată pentru viola da gamba, 6 Sonate pentru doi oboi si 22 triouri pentru 2 viori, 2 flauți sau 2 oboi și cembalo. Piesele sale pentru cembalo au apărut în trei volume.
Lucrările instrumentale ale lui Händel sînt caracterizate prin aceeași sinteză a diferitelor tehnici componistice și stiluri naționale din timpul său. Astfel, de pildă, Concertele grossi nu se sprijină numai pe lucrările de acest fel ale lui Corelli, dar și pe uverturile și suitele franceze ale timpului.
După cum am mai arătat, forma de concerta grosso se datorează compozitorilor italieni dinaintea lui Händel, eon-stînd din dialogul între un grup mic de soliști (concertino) și grosul orchestrei (tutti sau ripieni). Punctele culminante ale creației italiene de concerti grossi sînt cele ale lui Corelli și Vivaldi.
Spre deosebire de Bach, ale cărui Brandenburgice sînt alcătuite, după modelul celor de Vivaldi, în general din trei părți, Händel urmează exemplul lui Corelli (fără a se limita însă la acest singur model) preferind un număr mai mare de părți. Din varietatea formelor muzicale existente pe vremea sa, Händel a folosit Sonata da chiesa, alăcătuită în mod con¬stant ‘din patru părți (dintre care prima si a treia au o mișcare lentă, a doua și a patra mișcare vie) sau Uvertura franceză, compusă din două părți : una lentă, cealaltă vie.
Cele două cicluri de Concerti grossi — op. 3, cuprinzînd sase lucrări si op. 6, cuprinzînd douăsprezece lucrări — sînt despărțite între ele de un interval considerabil de timp. Concepute inițial nu ca piese de sine stătătoare, ci ca inter¬calări instrumentale între părțile oratoriilor și ale cantatelor, cele cuprinse în op. 6 reprezintă punctul culminant al întregii creații instrumentale a lui Händel. în timp ce în concertele din op. 6, scrise numai pentru coarde, grupul de soliști (con¬certino) este alcătuit din două viori și un violoncel, sprijinit de clavicembal, în primul ciclu (op. 3) concertino-ul este încredințat celor doi oboi, compozitorul mărind prin deosebirea de timbre contrastul între soliști și tutti. Pe alocuri, rolul concertino-ului este încredințat tot instrumentelor de coarde, sprijinite de grosul orchestrei, suflătorilor revenindu-le sarcina de a mări doar sonoritatea.
Dintre cele 12 concerte op. 6 au devenit mad prețuite al doilea și al șaselea, deși si celelalte 10 -concerte dovedesc în mod impresionant marea artă a lui Händel. In timp ce părțile cu mișcare vie ale concertelor se disting prin elanul lor viguros și strălucirea scriiturii, cele de mișcare lentă impresionează prin profunzimea simțirii.
În afară de Concerti grossi, Händel a mai compus și 3 concerte ) pentru orchestră „mare” (adjectivul „mare” fiind folosit de muzicologi nu în sensul orchestrei moderne, ci ca termen de comparație față de orchestra de coarde a concer¬telor grossi, chiar și în cazul în care acestora li se adăugau cîteva instrumente de suflat). Orchestra concertelor mari este alcătuită — de la caz la caz — în afară de coarde, din doi pînă la patru corni, două trompete, doi fagoți si doi-trei timpani. Ca și aceste concerte, încă două, scrise pentru orchestră dublă (Concerti a due cori), iau fost concepute spre a fi cântate în aer liber, în grădinile de vară din jurul Londrei. Orchestra acestor două concerte din urmă cuprindea, în afara formației de coarde, 24 oboi, 12 fagoți 9 trompete si 9 corni. )
Destinația de a fi cîntate în aer liber au avut-o si cele 2 suite bine cunoscute publicului de azi : Muzica apelor si Foc de artificii. Compunerea acestor lucrări a fost prilejuită de anumite ocazii : Muzica apelor, scrisă în 1717 la dorința regelui Angliei, cu prilejul unei călătorii a acestuia pe Tamisa, trebuia să distreze pe curtenii regelui. In afară de uvertură, suita cuprinde 25 de piese de dimensiuni nu prea ample ; dansuri, marșuri, piese cu caracter cantabil etc.
Foc de artificii („Firework”) i-a fost comandată lui Händel în 1749, cînd s-a sărbătorit pacea de la Aachen, și a fost executată cu ocazia festivităților ce au avut loc în „Greenpark” din Londra, începutul îl constitue, la fel ca si în cazul lucrării precedente, o amplă uvertură cu un caracter majestuos, festiv :
Lucrarea conține, între numeroase alte piese, și o foarte expresivă Siciliana care avea menirea de a simboliza liniștea păcii prin atmosfera ei calmă.
Ambele suite sînt caracterizate printr-o factură predomi¬nant omofonă, conform dorinței compozitorului de a scrie o muzică accesibilă, de factură simplă, impresionând printr-o sonoritate amplă.
Händel a fost nu numai unul dintre cei mai mari com¬pozitori, dar și un organist de seamă, admirat și în această calitate de publicul englez. Nu este deci de mirare că el s-a simțit îndemnat să compună, în afara pieselor pentru orgă solo, si 12 concerte pentru orgă cu acompaniament de or¬chestră, pe care le executa el însuși.
Ca si Concertele grossi, cele pentru orgă si orchestră erau concepute spre a fi executate în cadrul reprezentării oratoriilor, între actele acestora. Spre deosebire de cele pentru orchestră, alcătuite după cum am arătat din mai multe părți, cele pentru orgă au, fără excepție, o formă tripartită. Dato¬rită rolului redus al polifoniei, ele diferă considerabil de Concertele grossi, fiind în vădit contrast si cu compozițiile pentru orgă ale lui Baeh, prin excelență polifone. în timp ce, la Bach, expresia frămîntărilor și .avînturilor sale în muzica de orgă are în general un caracter mult mai interiorizat, la Händel, concertele de orgă, cu tonul lor festiv, constituiau un prilej în plus de a se adresa semenilor săi. In privința structurii omofone menționată mai sus, este deosebit de caracteristic între altele si Andantele primului concert.
Cu privire la valorificarea unui colorit instrumental diferit, procedeu prezent în creația lui Händel, următorul exemplu demonstrează cum, adeseori, în cadrul aceleiași idei muzicale, orga alternează cu orchestra.
Händel este și autorul unui mare număr de piese pentru pian, dintre care cele 8 suite mai mari și numeroasele sale suite mai mici constituie partea cea mai reprezentativă. Muzi¬cologul german Chrisander ), profund cunoscător al muzicii lui Händel, afirmă într-o lucrare a sa, referindu-se la suite_: „Ele vor constitui în toate timpurile o bucurie pentru oameni, relevînd indestructibila lor prospețime. Unele părți pot fi deosebit de ușor executate, dar acela care va ști să le ante. în spiritul compozitorului va ocupa un rang important în rîndul interpreților.” )
Piesele din care sînt alcătuite suitele (preludii, fugi, piese în formă de dansuri stilizate, ca Sarabandă, Allemandă, Correntă, Giga, Arie cu variațiuni, etc.) nu diferă ca formă si caracter de numeroasele piese pentru pian de sine stătătoare, care au apărut în diverse culegeri publicate de editorii epocii. O caracteristică importantă a suitelor constă în alter¬narea pieselor de structură polifonă cu altele, de structură omofonă.
Piesele de factură polifonă din aceste suite, ca de alt¬minteri si alte lucrări instrumentale de factură contrapunctică ale lui Händel, au o mult mai mare varietate armonică ca aceea a compozițiilor de structură omofonă.
În afară de lucrările enumerate pînă acum, Händel a mai compus 15 sonate pentru vioară, flaut sau oboi si cembalo, (basul putînd fi întărit și prin violoncel), în aceste compo¬ziții accentul este pus pe cantabilitatea deosebită a melodiei, nu însă și pe caracteristicile tehnice ale instrumentelor (ca de pildă mobilitatea flatului și a viorii, sau caracterul eminamente cantabil al oboiului).
De aceea ele pot fi executate de oricare dintre instrumen¬tele sau grupurile de instrumente indicate de compozitor. Forma lucrărilor este aceea a vechei sonate „da chiesa”, alcătuită din 4 părți (Adagio-Allegro-Adagio-Allegro).
O particularitate interesantă a sonatelor și a trio-sonatelor constă în faptul că multe din temele cuprinse în ele au fost împrumutate de Händel din ariile operelor sau oratoriilor sale (de aici și marea lor cantabilitate). Fenomenul este reversibil, căci teme folosite de Händel inițial în unele lucrări au fost apoi introduse de el și în cîteva din părțile instrumentale ale oratoriilor.
Cu toate că operele compozitorului, reprezentînd mai mult de o treime din creația sa, au dispărut din viața muzi¬cală (ele nemaifiind cîntate decît în cadrul unor festivaluri speciale), Händel continuă să rămână una din marile figuri ale muzicii universale grație valorii nepieritoare a oratoriilor sale, a lucrărilor de orchestră și de cameră.

playlist

Fața I

OPERA

1. XERXES, aria „Ombra mai fu”
2. RADAMISTO, cor final „Jetzt enden alle Leiden”
CANTATA
3. TU FEDEL, TU COSTANTE (fragment)
4. CRUDEL TIRANNO AMOR (fragment)
ORATORIUL
5. ACIS ȘI GALATEA, aria lui Damon „Schäfer lass dein Liebeswerben”

Fața a II-a

MUZICA INSTRUMENTALĂ

1. LARGO E PIANO (Partea a III-a) din CONCERTO GROSSO IN LA MINOR OP. 6 Nr. 4.
2. BOURREE din SUITA „MUZICA APELOR”
3. LARGO ALLA SICILIANA (La Paix) din SUITA „MUZICA FOCURILOR DE ARTIFICII”.
4. ALLEGRO (Partea I) din CONCERTUL PENTRU ORGĂ ȘI ORCHESTRĂ IN FA MAJOR, OP. 4 Nr. 4.
5. LARGO (Partea I) și VIVACE (Partea a Il-a) din SONATA Nr. 6 ÎN’ SI MINOR PENTRU FLAUT ȘI CONTINUO.
6. ARIOSO—POCO ADAGIO (Partea a Il-a) și ALLEGRO (Partea a III-a) din SONATA PENTRU DOUĂ VIORI ȘI CLAVECIN IN SOL MINOR OP. 7 Nr. 2 (înregistrare din concert public).
7. ALLEGRO (Partea a Il-a) din TRIO-SONATA PENTRU FLAUT, OBOI, CLAVECIN ȘI VIOLA DA GAMBA (continuo) IN FA MAJOR, OP. 2 Nr. 2.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Istoria muzicii universale – Georg Friedrich Händel”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *