J. S. Bach – Arta fugii in RE minor, BWV 1080 (2 discuri)

Disc Vinil » J. S. Bach – Arta fugii in RE minor, BWV 1080 (2 discuri)

S25C-117021013510_0081

J. S. Bach – Arta fugii in RE minor, BWV 1080 (2 discuri)

Artist (grup, formaţie etc.):
J.S. Bach
Componenţă:
Solişti : Iosif Sava (5, 9, 12, 15) la orga Radio-televiziunii Române, Mihai Elena - corn englez, Lazăr Augustin Betea - oboi, Valentin Alexandrescu - fagot (17 rectus), Gyongyver Ercse-Bács - vioară, Cornel Faur - violoncel, Ilie Macovei flaut (17 inversus)
Categorie (gen):
muzică simfonică, muzică clasică
Orchestra(e):
Orchestra de muzică veche „Musica Rediviva"
Dirijor:
Ludovic Bács
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1977
Cod casa de discuri:
N.I.I. 433/77, ST – ECE 01306 / 01307
Ţara:
Romania
Muzica (aranjamente):
Versiune orchestrată de Ludovic Bács
Maestru(i) de sunet:
Cornelia Cotaibă
Tiparul:
l. P. „Filaret"

275 lei

5 în stoc

Descriere Produs

Vinil rar, cu celebrul Iosif Sava la orgă !

 

ARTA FUGII ÎN RE MINOR, BWV 1080

Arta fugii de Johann Sebastian Bach s-a impus în istoria muzicii universale cq p creaţie de excepţională importanţă şi valoare. Prin felul ei de a fi, Arta fugii constituie o operă singulară, incomparabilă prin însăşi alcătuirea şi semnificaţia ei artistică. Ea a rămas, peste veacuri, un simbol al muzicii sublime, al perfec­ţiunii, ultimul manifest atotcuprinzător pe lungul drum al polifoniei renascentiste şi baroce.

Prin natura şi succesiunea părţilor constitutive, anume 19 compoziţii în forme de fugă şi canon, Arta fugii se înfăţişează ca un amplu ciclu de mişcări, ca o frescă sonoră dominată de o unică idee călăuzitoare. Gradaţia lăuntrică urmăreşte aici accentuarea consensurilor, tocmai prin diversificarea continuă a elementelor de scriitură instrumentală, pornind de la o substanţă muzi­cală conducătoare, la care se adaugă pe parcurs alte aspecte tematice, însoţitoare şi întregitoare. Fugile de complexitate diferită, înlănţuite în acest compendiu al contrapunctului bachian, denotă dezvoltarea sistematică a principiului unităţii concrete, într-o desfăşurare măiastră, în care ordinea artistică desăvîrşită şi logica stringentă a construcţiei muzicale slujesc întru totul expresia aprofundată şi vibrantă.

Contemplată în ansamblul vastei creaţii a lui Johann Sebastian Bach, Arta fugii marchează momentul concluziv şi totodată final al unei evo­luţii, şi aceasta exact în amurgul epocii baroce, la mijlocul secolului al XVIII-lea.

După anul 1747 şi în special în anul 1749, precum şi în primele, luni ale anului 1750, anul morţii sale, Johann Sebastian Bach cuprinde într-o sinteză întreaga sa experienţă dobîndită pe tărîmul scriiturii contrapunctice. De aici rezultă Arta fugii, gîndită în egală măsură ca operă de artă şi ca minuţioasă iniţiere în tainele discipli­nei contrapunctice. Astfel, Arta fugii poate fi înţeleasă ca o parte a unui tratat de compoziţie consacrat demonstrării şi aplicării creatoare a teoriei aferente. Bach oferă nu numai un instru­ment de cunoaştere a propriei sale metodologii artistice, ci reflectă în egală măsură marile tra­diţii existente în acel timp. Limpezimea păstrată în conducerea vocilor, echilibrul planurilor arhitectonice, inventivitatea nelimitată în îngemănarea liniilor tematice şi armonia configuraţiilor în permanentă variere sînt calităţi supreme, care ne încîntă la fiecare contact cu această capodo­peră.

Totodată, muzica îmbracă un vădit caracter statuar, evocînd ambianţa construcţiilor monu­mentale. Fără îndoială, Bach urmăreşte aici mo­delarea unor probleme esenţiale, el merge pe drept cuvînt la esenţă. De aici provine acea sim­plitate gravă, care stăruie mai cu seamă în primele fugi. Virtuozitatea contrapunctică, ce se va pronunţa din ce în ce mai mult în fugile me­diane şi finale, se păstrează în limitele unei stă-pîniri de sine şi ale unei obiectivităţi însufleţite, care definesc unicitatea şi bogăţia stilului bachian.

Aria fugii de Johann Sebastian Bach reprezintă — prin înaltele virtuţi ale acestui ciclu de compoziţii — o temă a istoriei muzicii. Ideea lărgirii şi diversificării necontenite a modalităţilor de expresie şi de dimensionare arhitectonică în sferele polifoniei vocale şi instrumentale preocu­pase şiruri de generaţii de muzicieni. Dar Bach este acel creator şi novator care cucereşte aici cele mai înalte culmi, pe marele filon al conti­nuităţii. In alte condiţii stilistice şi în alte întruchipări artistice, această temă a fugii instru­mentale trece la ceasul hotărîtoarelor frâmîntărî creatoare prin opera unor compozitori de seamă, precum Haydn, Mozart, Beethoven, şi apoi romanticii de primă importanţă. Şi, poate numai în comparaţie cu fugile exponenţilor de frunte, fie ei clasici sau romantici, poate fi mă­surată frumuseţea şi organic[ţatea Artei fugii a lui Johann Sebastian Bach.

Înfruntind timpul şi modificările survenite în planul concepţilor estetice, Arta fugii se înscrie în contemporaneitatea noastră ca o operă de aleasă actualitate, capabilă să îndemne le re­flecţie şi să genereze puternice ecouri în conştiinţa omului modern.

Ceea ce atrage mereu atenţia ţine de pregnanţa unui discurs muzical pe cit de sobru, pe atît de pregnant, adică de eficienţa absolută a unor mulţimi de elemente sonore, puse în miş­care de o temă conducătoare, generatoare prin natura organizării ei interioare. Arta fugii este probabil una din acele foarte rare creaţii, în care tot ce se evidenţiază este la fel de perfect, în amănunt motivat şi de neclintit. Imaginile care se perindă şi creşterile spre înălţimi sau profunzimi par a aduce periodic un spor de lu­mină şi de strălucire, de nobleţe şi etos uma­nist, în ultimă instanţă, seninătatea care se in­stalează exprimă în tonuri baroce o măreţie clasică, fără egal.

Unirea sau gruparea în ciclu a unor compoziţii instrumentale de acelaşi gen şi profil, frecventă în opera lui Bach începînd chiar cu prima perioadă de creaţie, denotă o statornică pre­dilecţie pentru organizarea şi închegarea sistematică a problematicii artistice. Această trăsătură se întăreşte atunci cînd Bach urmăreşte prin compoziţiile sale şi scopuri didactice, cînd demonstrează posibilităţile date prin varierea multiformă a ideii centrale. In această viziune, Arta fugii nu este o operă izolată, ci mai degrabă o ultimă parte a unui întreg care a rămas deschis, prin stingerea din viaţă a lui Bach, în 1750.

Ciclul de 48 de preludii şi fugi, reunite în Clavecinul bine temperat, a cărui parte se­cundă a fost terminată în anul 1744, poate fi privit ca o fenomenală deschidere, ca o punere în perspectivă a problematicii. Aceste grandioase opere îi succede în 1747 Ofranda muzicală, un alt ciclu format de eminente creaţii contra punctice, care desemnează partea de mijloc a unui întreg supraordonator. Urmează partea concluzivă, încheierea marii triade, care este Arta fugii, Ţinînd seama de proporţiile existente în Clavecinul bine temperat, precum şi în Of­randa muzicală, aria învederată trebuia să fi fost fără precedent în Arta fugii, sinteză a sin­tezelor şi mărturie emoţionantă a înnoirilor realizate de Johann Sebastian Bach.

Meritul de a fi conferit fugii instrumentale o substanţialitate artistică elocventă îi revine în marea istorie a muzicii lui Johann Sebastian Bach. El a investit genul fugii instrumentale de mari proporţii cu o poetică sonoră de nease­muită forţă şi frumuseţe. Şi poate însuşirea cea mai de preţ a complexelor forme contrapunctice constă in firescul expresiei, care face din şu­voiul de sunete un mijloc de caldă comunicare. Măreţia formei este la Bach o modalitate de evidenţiere a unui mesaj cu profunde şi trainice semnificaţii umaniste.

În acest adevăr se contopeşte tot ce a ima­ginat şi făurit muzicianul Johann Sebastian Bach.

Apărută in două ediţii, imediat după moartea compozitorului, în 1750 şi în Î752, în zorii unei noi epoci care vestea apari{ia ‘clasicismului, Arta fugii pare să fi fost uitată sau cunoscută doar de foarte puţini muzicieni. Abia după anul 1924, această capodoperă avea să se aşeze treptat în centrul atenţiei generale, cucerindu-şi fulgerător un loc statornic în rîndul celor mai de seamă izbinzi înregistrate de istoria muzicii. Şi cum Bach nu indicase ansamblul instrumen­tal sau instrumentul dorit pentru interpretarea Artei fugii, s-au ivit pe parcursul anilor versiuni multiple, pentru orchestră de cameră, pentru cvartet de coarde, pentru două piane, orchestră de coarde sau pentru orgă. Nenumărate sînt încercările de întregire a fugii triple netermi­nate, unde se înalţă şi se ramifică motivul B.A.C.H.

La baza interpretării Artei fugii de către Or­chestra de muzică veche „Musica Redivîva” stă versiunea realizată de Ludovic Bâcs. Ascultînd desfăşurarea esenţelor muzicale, vii şi străluci­toare, într-o ambianţă timbrală plină de poezie şi veridicitate, avem prilejul de a contempla o creaţie de maximă puritate, care îşi află un loc peren în cultura muzicală a omenirii.

WILHELM BERGER

 

L’ART LA FUGUE EN RE MINEUR, BWV 1080

L’ Art de la Fugue de Johann Sebastian l— Bach represente – par Ies hautes vertus de ce cycle de compositions – un theme de l’histoire de la musique. L’idee de l’elargissement et de la diversification ininterrompue des mo-dalites d’expression, ainsi que d’une vision ar-chitectonique dans Ies spheres de la polyphonie vocale et instrumentale avait preoccupe de nombreuses generations de musiciens. Mais Bach est le createur et novateur qui conquiert ici Ies plus hautes cimes, sur le grand filon de la continuite. Ce dernier chef-d’oeuvre de Bach n’est pas isole, mais plutot le dernier vo-let d’un entier, qui est reste ouvert, par la mort de Bach, en 1750. Le cycJe de 48 preludes et fugues reunies dans le Clavecin bien tempere, termine en 1744, peut etre considere comme une phenomenale ouverture. Â cette grandiose oeuvre succede, en 1747, l’Offrande musicale, un autre cycle forme d’eminentes creations con-trapuntiques, qui designent la pârtie moyenne d’un entier surordonne. La pârtie conclusive de la triade, la synthese des sytnheses, est l’Art de la Fugue, temoignage emotionnant des innovations realisees par Johann Sebastian Bach.

Parue en deux editions, immediatement apres la mort du compositeur, en 1750 et 1752, â l’aube d’une nouvelle epoque qui annoncait l’apparition du classicisme, l’Art de la Fugue paraît avoir ete oubliee ou connue d’un nom-bre tres restreint de musiciens. C’est seulement apres 1924 que ce chef-d’oeuvre devait com-mencer â se situer au centre de l’attention ge­nerale, en conquerant ensuite une place con­stante parmi Ies plus eclatantes reussites enre-gistrees par l’histoire de la musique. Puisque Bach n’avait pas indique l’ensemble instrumen­tal ou l’instrument deşire pour l’interpretation de l’Art de la Fugue, de nombreux musiciens ont realise, au cours des annees, des versions multiples pour orchestre de chambre, pour qua-tuor â cordes, pour deux pianos, pour orchestre de cordes ou pour orgue. |l y a eu egalement de nombreux essais tentant â completer la triple fugue finale, restee inachevee, ou se ramifie le motif B.A.C.H.

L’interpretation de l’Art de la Fugue par l’Orchestre Musica Rediviva – gravee sur ces disques — utilise la version realisee par son chef permanent Ludovic Bâcs. En ecoutant la succession des essences musicales, vives et brillantes, dans une ambiance timbrale pleine de poesie et de veridicite, nous avans l’occasion de contempler une creation de la plus haute purete, qui occupe une place perenne dans la culture musicale de l’humanite.

Créée en 1966, â  l’initiative de quelques  musiciens enthousiastes, la  formation Musica Rediviva interprete la musique des siecles XV-XVIII (musique roumaine et etrangere). Leş premiers concerts publics de cette formation ont eu lieu dans le decor paisible  du pittoresque et ancien chateau  Bran, ainsi que dans la viile de Braşov.

Le 26 mai 1969, Musica Rediviva a presente son premier concert â Bucarest. La formation a participe â plusieurs festivals de musique de chambre, notamment â ceux organises pas la Radiodiffusion roumaine, par la Philharmonie ,,Georges Enesco” de Bucarest, ainsi qu’aux festivals de Braşov, Tîrgu Mureş, Cluj-Napoca, Sibiu etc.

Une particularite des musiciens qui constituent cette formation est que presque chacun joue â plusieurs instruments, tels que la „viola da gamba” et ceux de la familie des flutes-â-bec.

En 1972, Musica Redivjva a ete l’hote d’honneur du Festival de musi­que ancienne de Bydgoszcz (Pologne) et a entrepris une tournee artistique dans Ies principales villes musicales de Pologne. En 1973, la formation a participe au Festival Musical International „Bemus” de Belgrade (Yougo-slavie), a ouvert le Festival de Musique Baroque de Maribor (Slovenie) et peu apres s’est affirmee au Festival de Vilnius (Union Sovietique). Elle a entrepris egalement des tournees en Espagne et R. F. d’Allemagne.

Le chef d’orchestre et initiateur de la formation Musica Rediviva est Ludovic Bâcs, diplome du Conservatoire de musique de Moscou. II est en meme temps chef de l’Orchestre de Studio de !a Radiotelevision Roumaine. Ludovic Bâcs a dirige presque tous Ies orchestres symphoniques de Rou-manie et a ete invite pour diriger en Union Sovietique, R. D. Al.lemande, R. F. d’Allemagne, Pologne, Yougoslcvie, Autriche, Hongrie, Espagne, France etc.

La formation Musica Rediviva dispose d’un riche repertoire, qui com-prend des oeuvres du preclassicisme alternând, italien, francais, anglais, neerlaridais etc. Elle a accorde une attention particuliere aux oeuvres ecrites en Roumanie aux XVI-XVIII siecles par des compositeurs tels que Valentin Greff Bacfarc, Georg Ostermayer, Giamb’attista Mosto, Gabriel Reilich, Ion Caioni, Daniel Speer, Johann Sartorius etc.

playlist

Faţa l
1) Contrapunctus nr. 1 (3’40”)
2) Contrapunctus nr. 2 (2’47”)
3) Contrapunctus nr. 3 (3’58”)
4) Contrapunctus nr. 4 (5’30”)
5) Canon nr. 14 per augmentationem in contrarie motu (6’50”)

Faţa a ll-a
6) Contrapunctus nr. 5 (3’07”)
7) Contrapunctus nr. 6 a 4, in stile francese (4’45”)
8) Contrapunctus nr. 7 a 4, per augmentationem et diminutionem (3’42”)
9) Canon nr. 15 alia ottava (3’15”)
10) Contrapunctus nr. 8 a 3 (7’05”)

Faţa a lll-a
11) Contrapunctus nr. 9 a 4, alia duodecima (2’55”)
12) Canon nr. 16 alia decima. Contrapuncto alla terza (6’40”)
13) Contrapunctus nr. 10 a 4, alla decima (6’26”)
14) Contrapunctus nr. 11 a 4 (6’55”)

Faţa a IV-a
15) Canon nr. 17 alia duodecima, in contra-puncto alla quinta (2’28”)
16) Contrapunctus nr. 12, l (rectus)
Contrapunctus nr. 12, II (inversus) (6’00”)
17) T Contrapunctus nr. 13, l (rectus)
Contrapunctus nr. 13, II (inversus) (5’00”)
18) Fuga nr. 19 a 3 soggetti (8’20”)

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “J. S. Bach – Arta fugii in RE minor, BWV 1080 (2 discuri)”