Descriere

Pianul e pentru mine ceea ce este pentru marinar corabia lui și pentru arab calul iubit; și mai mult poate. Pianul a însemnat pentru mine cuvîntul și viața. El e marto¬rul tuturor ideilor care s-au frămîntat în mintea mea în zilele cele mai arzătoare ale tinereții. Lui i-am destăinuit toate dorințele și visurile, toate bucuriile și toate durerile mele”.

Cu aceste cuvinte definea Franz Liszt legătura sa profundă, indisolubilă cu pianul, instrumentul ce l-a însoțit deja lungul întregii sale vieți.
Pentru mulți, Liszt este mai ales pianistul cu nimb de legendă, virtuozul fenomenal care smulgea pianului efecte nemaiauzite . Nu trebuie să uităm însă că, în plină glorie, el a pus capăt peregrinărilor sale, încheindu-și, la numai 36 de ani, cariera de concertist. Faptul, inexplicabil la prima vedere, capătă întreaga lui semnificație, dacă ne gîndim că Liszt avea un orizont intelectual neobișnuit de larg pentru un artist din acea vreme și că tocmai comple¬xitatea universului său spiritual a determinat profilul aparte al muzicianului Liszt, Goethe și a lui Schiller era încă vie, Liszt a desfășurat între anii 1848 și 1861 o neobosită activitate de pedagog, critic, dirijor și organizator al tuturor manifestărilor muzicale. Propagator înflăcărat al muzicii contemporanilor săi, el a fost unul dintre primii interpreți ai simfoniilor lui Berlioz și Schumann sau ai operelor compoziții ale sale: cele 12 Poeme simfonice, simfoniile Faust și Dante, monumentala Sonată în si minor și cele două Concerte pentru pian și orchestră.

Concertul Nr. 2, în La major a fost terminat în 1849 și revăzut în 1853, 1857 și 1861. Lucrarea este dedicată pianistului Hans von Bronsart, elev al lui Liszt, care a prezentat-o în primă audiție la Weimar, la 7 ianuarie 1857, acompaniat de orchestra dirijată de compozitor.

Mai puțin strălucitor și eroic decît Concertul Nr. 1 în Mi bemol major, — Concertul al doilea se distinge prin predominanța elementelor poetice. Și el este articulat, ca și primul, în mai multe mișcări, ce se execută fără întrerupere, dar structura sa apare încă mai liberă, justificând denumirea de „poem simfonic pentru pian” ce i-a fost dată de către unii comentatori. Noutatea pe care o aduce acest în epoca în care a fost creat ne face să ne gîndim la cuvintele lui Béla Bartók : ,,Liszt dovedește o admirabilă temeritate, atât în privința formei, cît și a invenției. Această temeritate este de-a dreptul o năzuință fanatică spre nou, spre deosebit”.

Adagio sostenuto assai — și creează un moment de meditație calmă, visătoare. După o scurtă, cadență, pianul expune, în registrul grav, o a doua temă, care contras¬tează puternic cu prima, sugerînd imaginea unei lupte încordate. Aceste două idei muzicale revin de cîteva ori pe parcurs, în înfățișări mereu altele. Către sfîrșit, prima temă își pierde caracterul delicat, și susținută de ritmurile energice ale orchestrei, răsună cu măreția unui marș triumfal. ”Cu Rapsodiile ungare — spunea Liszt — am în¬cercat să creez un fel de epopee națională. Prin cuvîntul „rapsodie”, am vrut să subliniez elementul fantastic și epic ce predomină în aceste pagini. Ele nu povestesc întîmplări precise, dar cel ce știe să asculte va afla în această muzică expresia unor stări sufletești în care se resfrîng idealurile unui popor întreg. Deși se inspiră din melodiile lăutarilor, le-am numit Rapsodii ungare, deoarece maghiarii î-au con¬siderat întotdeauna pe lăutari ca pe muzicienii lor naționali”.

În ceea ce privește forma, Liszt a dat rapsodiilor sale o libertate deplină, străină dogmelor clasice, dar scumpă spiritului romantic. Trăsături de virtuozitate vin să îmbogățească desfășurarea discursului muzical, caracterizat prin alternarea mișcărilor repezi cu cele lente.

Rapsodia ungară Nr. 2, în do diez minor, scrisă Tn anul 1847, este cea mai cunoscută dintre cele 19 lucrări lisztiene de acest gen. Ea se împarte In două secțiuni bine definite : cea dintîi (Lassan), un fel de improvizație lentă, cu ac¬cente solemne, străbătută din loc în loc de pasaje pianistice sclipitoare, apare ca o introducere la cea de a doua (Friska), o adevărată suită de dansuri, a căror vioiciune crește necontenit, ajungînd pînă la sfîrșit la o dezlănțuire exuberantă.
Printre lucrările pentru pian de Liszt cu destinație teh¬nică evidentă, un loc aparte îl ocupă cele 6 Studii după Paganini. Întîlnirea, în 1832, cu celebrul violonist a lăsat un important imbold pentru desăvîrșirea pianisticii, pe care Liszt a dus-o la culmi nemaiîntîlnite pînă atunci. Șase ani mai tîrziu, încercînd să redea, cu ajutorul instrumentului său, întreaga noutate a muzicii iui Paganini, el a transcris pen¬tru pian cinci dintre Capriciile pentru vioară solo ale aces¬tuia, precum și Rondo-ul final al Concertului nr. 2, în si minor, pentru vioară și orchestră, intitulat La Campanella.

Dintre toate transcripțiile lui Liszt după Paganini, La Campanella este aceea care își depășește net modelul. Prin combinații tehnice noi, pline de inventivitate, folosind variatele resurse timbrale ale pianului, Liszt a reușit să creeze acea sonoritate de clopoței, sugerată de titlul piesei.

Genul ”transcripției” după lucrările altor compozitori reprezintă un aspect important al creației lui Liszt. Prin numeroasele ”transcripții”, ”parafraze”, ”fantezii”, sau ”reminiscențe”, Liszt a contribuit în mare măsură la populari¬zarea muzicii lui Schubert, Berlioz, Wagner sau a compo¬zitorilor italieni de operă. Alegînd melodiile cele mai caracteristice, el !e punea în valoare învăluindu-le într-o țesătură instrumentală sclipitoare, cu caracter improvizatoric.

Parafraza pe teme din „Rigoletto” de Verdi a fost com¬pusă în 1859, la opt ani după prima reprezentație a operei marelui compozitor italian. Este o versiune pianistică deosebit de reușită a Cvartetului din ultimul ac(„Bella figlia deU’amore”), cîntat de Ducele de Maniua, Gîlda, Maddalena și Rigoletto.

Liszt considera îngemănarea muzicii cu poezia ca unul din țelurile artei sunetelor. Și avea o asemenea încredere în capacitatea instrumentului său de a reda lumea poeziei, încît de multe ori renunța la tălmăcirea directă a versului prin muzică, redînd doar impresia generală su¬gerată de acesta : sînt grăitoare cele 3 Sonete după Petrarca (din ciclul Ani de pelerinaj) sau cele 3 Nocturne, apărute în anul 1850 și intitulate Visuri de iubire. Dintre acestea din urmă, cea mai cunoscută este Nocturna a III-a, care poartă ca epigraf versurile poetului german Freili-grath : „Iubește cu toată ființa ta atunci cînd o altă inimă bate pentru tine cu o dragoste arzătoare…”.

Wladyslaw Kedra se numără printre reprezentanții de seamă ai școlii pianistice poloneze. El s-a făcut cunoscut în majoritatea centrelor muzicale europene prin execu¬țiile sale sobre, lipsite de afectare si evitînd orice patos exagerat. Wladyslaw K-edra a arborat un repertoriu larg, în care caută să pătrundă aspecte cît mai variate ale lite¬raturii pentru pian din diferite epoci, dar succesele cele mai trainice le-a obținut ca interpret al muzicii lui Chopin și al pieselor de bravură instrumentală, pe care le redă cu facilitate și eleganță.

FLORINO DELLATOLA