Descriere

In sistemul genurilor clasice – ne referim la un anume clasicism, la cel supranu­mit „vienez”, reprezentat în conştiinţa noastră prin muzica lui Haydn, Mozart, Beethoven ţi a contemporanilor lor – serenada deţine un loc aparte. Nimic mal simplu, decît sa spui ce este sonata, cvartetul sau simfonia, dar o definiţie a serenadei încă nu a fost elaborata, Este extrem de anevoioasa – sa nu spunem : imposibila – de­limitarea ei univoca de alte genuri similare ale timpului, ca divertismentul (divertismente) sau casaţiunea (cassation), nocturna (notturno) sau acel „Flnal-Muslk” care trebuie înţeles nu ca ceva ce încheie o simfonie sau o opera, ci ca o serenada de adio. Fireşte, toate acestea nu înseamnă unul şi acelaşi lucru, dar conceptele se întrepă­trund ţi chiar se confunda. Pedanteria muzicologica este neputincioasa faţa de liber­tatea pe care compozitorii au manifestat-o în privinţa terminologiei aferente.

Ce este serenada mozartiană ?

Asumindu-ne toate riscurile pe care le implica înlocuirea definiţiei cu enume­rarea unor trăsături determinante, ne permitem să subliniem în primul rînd caracte­rul de nobilă ţi elevată delectare pe care îl emana serenadele lui Mozart. Sub aspect morfologic, ele sînt pluripartite : între partea l (precedată sau nu de o introducere lentă) ţi final, ele cuprind, de obicei, două menuete (cum a fost concepută iniţial ţi celebra ţi incomparabila Eine kteine Nachtmusik KV. 525 I), doua pârţi lente ţi, even­tual, ţi alte piese de dans sau de gen. Părţile serenadelor orchestrale pot fi confun­date cu părţi de simfonii, dar ele sînt în general lipsite de accente dramatice, sînt mai spontane, mai puţin dense, invenţiunii melodice revenindu-i în ele un rol mai im­portant decît prelucrării complicate a materialului tematic expus. Uneori insă ele pot fi confundate ţi cu părţi ale unor concerte instrumentale sau simfonii concertante, în acest din urmă caz plenului orchestral adăugîndu-i-se un grup mai mult sau mal puţin numeros de instrumente tratate grupat sau solistic.

Trăsăturile enumerate pot fi detectate fără dificultăţi, chiar cu pregnanţă, in marea Serenada in Re major KV 320 (intitulată apocrif „Posthorn-Serenade” pentru apariţia în cel de al doilea trio al celui de al doilea menuet a unui „corno di posta”). Acest Allegro con spirito în formă de sonată, precedat de un scurt Adagio maestoso, precum ţi acest Presto, ar putea constitui ţi părţile extreme ale unei simfonii de o vigoare caracteristică lucrărilor mozartiene compuse în Re major. Adăugind acestora un Andantino în re minor ţi Menuetto-ul următor, în care partea principală alternează cu două secţiuni contrastante de trio (că în mai multe lucrări simfonice, camerale ţi chiar de pian solo de Schumann), am avea în faţa noastră o simfonie completă, echi­librată, nu mai prejos ca valoare decît Simfonia în Si bemol major KV 319 din aceeaşi perioadă de creaţie. (De fapt, aceste părţi au fost cîntate la Viena ţi ca atare, ca o simfonie.) Adăugind acestor patru părţi ţi primul Menuetto în Allegretto, am obţine o serenadă pentapartitâ aidoma versiunii originale a amintitei Eine Kleine Nachtmusik. Celălalt strat al serenadei prezintă particularităţile evidente ale genului de simfonie concertantă ţi chiar a fost executat sub conducerea lui Mozart ca atare, fârâ părţile care constituie „simfonia” noastră. In Andante grazioso, în Sol major, toate instrumen­tele de suflat sînt tratate solistic, ele au pînă ţi o cadenţă comună. Rondo-ul, • tot în Sol major, ar putea fi finalul firesc al unei simfonii concertante pentru suflători de lemn solişti şi un tutti orchestral format din instrumente cu arcuri şi corzi, lata deci o serenadă mozartiană in şapte părţi, – două menuete, două părţi lente ţ! un ronda cuprinse între o parte l ţi un final – o serenadă născută din întrepătrunderea unei simfonii în Re major ţi a unei simfonii concertante în Sol major. Soluţia este unică, particulara, dar se încadrează perfect în conceptul de serenadă schiţat în introdu­cere.

Cealaltă Serenadă înregistrata pe discul de faţa, KV 239, intitulată de Mozart Serenata Notturna, întregeşte programul dărimînd pînâ la temelii definiţia pe care ne-ar sugera-o prima. Marcia introductivă, deţl întruneşte condiţiile morfologice ale formei de sonată, este scurtă, simplă. Ea nu ar putea constitui partea l a unei simfonii mo­zartiene din aceeaşi perioadă l Lipsa unei părţi lente îndepărtează aceasta lucrare, de asemenea, de tipologia simfonie!. In comparaţie cu bogăţia si varietatea timbrală a pârtilor din KV 320, aici ne surprinde lipsa suflătorilor ţi detaşarea din plenul orches­trei de coarde (întărită cu doi timpan!, dar lipsita de contrabaşi) a unui cvartet de doua viori, viola ţi contrabas, lata o alta faţetă a facturii de simfonie concertantă, iată un alt caz singular în tipologia serenadei mozartiene l

Ce este, deci serenada clasică, ce este serenada mozartiană Discul acesta ne oferă două întruchipări splendide ale acestui concept. Numai doua – dintr-o mulţime care ni se pare infinită. Terminate la date relativ apropiate -KV 239 în ianuarie 1776, KV 320 la 3 august 1779 – ţi scrise în aceeaşi tonalitate, ele sînt cu toate acestea substanţial diferite, reprezentînd două ipostaze ale genului. Discul de faţă, conţlnînd doua exemple celebre ale genului, două dovezi foarte diferite dar de aceeaşi forţa de convingere ale geniului lui Mozart, invită la cercetarea ţi cunoaş­terea plenară a serenadei clasice, domeniu de interferenţă a facturii camerale, concer­tante ţi orchestrale, îmbinare originală a simfoniei clasice cu tradiţiile suitei, gen muzical desăvirşit şi încoronat de îndrăgostitul de viaţa care a fost Wolfgang Amadeus Mozart.

FRANCISC LASZLO

Ce disque, qui presante deux exemples celebres de se>enades de Mozart – No. 9, KV 320 („Cor de Postillon”), et No. 6, KV 239 („Serenata notturna”), toutes Ies deux en Re majeur – invite â la connaisance plus approfondie de la serenade clas-sique, domaine d’interference des factures camerale, concertante et orchestrale, de la symphonie et de la suite, genre musical perfectionne et couronno par Walfgang Ama­deus Mozart.

Wilfried Boettcher, qui a realise l’enreglstrement des Serenades au pupitre de l’orcheste de chambre du Festival de Vienne, a commence son activite artlstique en etudiant le violoncelle avec Pablo Casals et Pierre Fournier. Apres un debut de car-riere solistique, ii a fondd l’ensemble „Leş solistes de Vierme”, qui s’est impose¹ sur-tout par şes interpretations des oeuvres de Mozart, Faisant suite â sa consecration comme chef d’ochestre en Europe (sourtout en Autrlche et en R. F. d’Allemagne), en Amerique et au Japon Wilfried Boettcher a ete nomme en 1974 chef d’orchestre prin­cipal et conseiller artistlque de (‘Orchestre symphonîque de la Radio italienne (RAI,) de Torino. En 1977 II a debute avec grand succes â l’Opera cl’Etat de Vienne, dans un spectacle de „Don Giovanni” de Mozart.